Tito - între legendă şi thriller

Îmi imaginez paradisul pe pămînt ca o mică insulă pustie înconjurată de apa albastră a mării, cu pini şi plaje cu prundiş. Exact ca aceea pe care am văzut-o acum cîteva zile, călătorind cu vaporul spre Brijuni, în nordul Adriaticii, lîngă Pula.

Probabil că Iosip Broz Tito a avut aceeaşi impresie cînd a vizitat insulele pentru prima dată, în 1947. Diferenţa este că, pentru el, acest paradis pe pămînt a devenit realitate. Curînd după aceea, fostul preşedinte al fostei Iugoslavii s-a mutat într-o reşedinţă nou construită în Vanga, una dintre cele 14 insule. După el, nimeni n-a mai avut şansa să nutrească un asemenea vis. Muritorii de rînd n-au mai putut nici măcar să viziteze insulele. Se spune că supravegherea era atît de strictă, încît chiar şi satul de pescari Fazana, aflat pe ţărmul din faţa arhipelagului, era populat doar de agenţi secreţi şi familiile lor.

După moartea lui Tito în 1980, arhipelagul Brijuni a fost declarat parc naţional. Cînd l-am vizitat atunci, am aflat că în cei peste 30 de ani în care Tito s-a bucurat de privilegiul de a trăi acolo, obişnuia să petreacă patru luni pe an în Vanga şi Veli Brijuni, pe care le iubea cel mai mult. Am putut afla totul despre viaţa sa la Brijuni dintr-o expoziţie de fotografii realizată în 1984 la etajul muzeului local. În sute de fotografii sepia, l-am văzut în rolul său de şef de stat cu oaspeţi importanţi, ca şi în împrejurări private. Am putut vedea de asemenea că, în timpul şederii sale în paradis, Tito nu doar se relaxa. Îşi petrecea vacanţele lucrînd – ca şef de stat, preşedinte al partidului comunist şi comandant al armatei. Totodată, a fost gazdă pentru lideri politici, de la Fidel Castro la Regina Elisabeta, de la Indira Gandhi la Willy Brandt, de la Leonid Brejnev la şalul persan Reza Pahlavi şi mulţi, mulţi alţii. Vedetele l-au fascinat pe Tito, şi multe personaje populare au fost invitate la Brijuini – de la cîntăreţul de operă Mario del Monaco la Valentina Tereşkova, prima femeie ajunsă în spaţiul cosmic. Dar cel mai mult îi plăceau lui Tito vizitele vedetelor de cinema – Elizabeth Taylor şi Sophia Loren, ca să le amintim doar pe acestea două.

Dacă un vizitator străin putea considera cam bizară această expoziţie, pentru mine ea a însemnat o călătorie în copilăria mea. Văzînd o fotografie cu Tito culegînd mandarinele din livada sa, de exemplu, mi-am amintit-o pe învăţătoarea noastră care ne spunea că întotdeauna Tito trimitea mandarinele la orfelinate – “era un om atît de bun”, ar fi vrut să adauge. Noi, copiii, încercam să ne imaginăm cum Dumnezeu e gustul acestor fructe, pentru că nu se găseau de cumpărat în Iugoslavia pe vremea aceea. Dar nici unui vizitator nu-i putea scăpa informaţia că această expoziţie este o glorificare a “celui mai mare fiu al naţiunilor şi naţionalităţilor noastre” – aşa cum era numit Tito.

La parterul muzeului era o altă expoziţie, una foarte ciudată. Era dedicată animalelor lui Tito. Pe vremea aceea era o modă ca, atunci cînd vizitai şefi de state, să aduci, adesea, drept cadouri, animale exotice care nu se puteau adapta climatului local şi mureau în scurtă vreme. Erau împăiate şi expuse. Aşa încît, în timp ce la etaj îl puteai vedea pe Tito jucîndu-se cu un pui de urangutan, la parter puteai vedea cadavrul umplut cu paie al bietului animal. În timp ce la etaj Tito era fotografiat mîngîind un tînăr leopard, dedesubt vizitatorul putea vedea acelaşi leopard privindu-l cu ochi de sticlă. Deşi probabil nu aceasta fusese intenţia, expunerea animalelor împăiate în acelaşi muzeu crease un contrast penibil şi morbid faţă de glorificarea de la etaj, transformînd muzeul într-o metaforă a dominaţiei lui Tito.

Expoziţia de fotografii veche de 25 de ani despre viaţa şi activitatea lui Tito este doar o modestă contribuţie la cultul personalităţii pe care iugoslavii l-au construit şi l-au hrănit cu succes atît de mult timp, cu consecinţele tragice cunoscute.

Dar, pe lîngă glorificare, uneori mai apare la suprafaţă şi o altă abordare. Recent, deopotrivă la Belgrad şi Zagreb, a apărut o nouă carte despre Tito care încearcă să demonstreze că acest personaj istoric, totuşi important, a fost – ca să folosesc un cuvînt blînd – nu tocmai fără pată. Tito: A Phenomenon of the Century (“Tito: un fenomen al secolului”) este o carte scrisă de jurnalistul belgrădean Pero Simici, care a studiat timp de decenii personalitatea lui Hitler. Simici a scris de asemenea o carte despre documentele compromiţătoare pentru Tito pe care le-a găsit în arhiva lui Stalin de la Moscova. Această nouă carte despre Tito este însă un fel de “ce-aţi fi vrut dintotdeauna să ştiţi despre Tito, dar n-aţi îndrăznit să întrebaţi”. Cu alte cuvinte, Simici îi dezvăluie cititorului secrete şi jumătăţi de secrete despre viaţa lui Tito. Textul e format aproape în întregime din citate. Autorul citează surse oficiale şi private (există o lungă listă la sfîrşitul cărţii) şi nu comentează sau interpretează prea mult. Viaţa lui Tito pare să fie un mister. Nici măcar data naşterii nu e sigură: Simici a găsit 15 date diferite. Tot aşa în privinţa numelui lui Tito şi a numelui tatălui său. Informaţiile despre educaţia sa sînt şi ele problematice: nu e deloc clar ce fel de şcoli a urmat sau dacă şi-a încheiat studiile. Nu se ştie exact nici unde a lucrat şi pentru cît timp. Ş.a.m.d.

În cartea lui Simici sînt publicate pentru prima dată documentele despre perioada petrecută de Tito la Moscova în calitate de cadru al Comintern. Aparent, el a fost promovat pentru că dădea informaţii despre tovarăşii săi, mulţi dintre ei sfîrşind prin a fi executaţi. Faptul că a ajuns la vîrful partidului comunist din Iugoslavia pare de asemenea foarte suspect, conform lui Simici. De la începutul şi pînă la sfîrşitul carierei sale politice, Tito a fost nu doar un manipulator şi un mincinos, ci un trădător, vinovat că a ordonat uciderea colaboratorilor apropiaţi şi chiar a prietenilor – ca şi executarea în masă a prizonierilor de război la Bleiburg în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Tito apare ca un om ambiţios şi nemilos care nu se dădea înapoi de la săvîrşirea unor crime; probabil că cea mai apropiată paralelă s-ar putea face cu un şef mafiot.

Evident, scopul cărţii lui Simici este să-l discrediteze pe Tito ca persoană şi, astfel, să discrediteze şi deciziile şi proiectele sale politice. Totuşi, dat fiind că volumul este format din citate, este greu pentru un cititor obişnuit să-şi dea seama cît de adevărate sînt argumentele lui Simici. Credibilitatea sa depinde de credibilitatea surselor sale, care poate fi verificată şi judecată doar de specialişti, adică de istorici. Cei mai mulţi cititori vor putea doar să citească volumul ca pe un thriller.

Am vizitat Brijuni cu un jurnalist – corespondent pentru fosta Iugoslavie. În timp ce vizitam Veli Brijuni şi muzeul său, am dezbătut expoziţia şi cartea ca două abordări extreme ale lui Tito. Prietenul meu jurnalist m-a întrebat de ce, după mai mult de o sută de cărţi scrise despre Tito, nu există nici o biografie a sa demnă de încredere şi meticulos documentată. Este o întrebare excelentă, la care există multe răspunsuri, dar nici unul convingător. Unii spun că n-a fost timp pentru aşa ceva, pentru că ţara a trecut prin mai multe războaie. Alţii cred că atitudinea faţă de trecut în Balcani e în general problematică. Dar – insistă prietenul meu – poate acum, la treizeci de ani după moartea sa, a venit vremea pentru o biografie serioasă, care să poată fi folosită de istorici. Sînt întru totul de acord. Auzim adesea că “e prea multă istorie în Balcani”. Ceea ce este adevărat, dar numai în sensul de evenimente istorice, nu de istorie ca disciplină. Tito este doar un exemplu despre cum, în fosta Iugoslavie, avem în continuare prea multe mituri şi prea multă ideologie, în loc de fapte. Tito are nevoie de o abordare serioasă. Îi datorăm asta ca personalitate istorică şi ne-o datorăm şi mai mult nouă înşine.

În timp ce aşteptam pe ţărm vaporul care urma să ne ducă la Brijuni în acea după-amiază, Stipe Mesici, preşedintele Croaţiei, împreună cu cîteva gărzi de corp, a debarcat în micuţul port Fazana. Cei cîţiva turişti şi localnici care aşteptau vaporul pe chei nici măcar n-au reacţionat faţă de prezenţa sa cînd preşedintele a făcut singur cîţiva paşi pe mal pînă la maşină. Prietenul meu a fost impresionat de stilul relaxat al preşedintelui. Evident, vremurile s-au schimbat – în afară de atitudinea noastră faţă de istorie, pe care încă o percepem ca pe un amestec de legende şi poveşti cu crime.

Vizita noastră a avut loc într-o perfectă zi de vară. Înainte să plecăm, am vrut să înot într-un splendid golf cu ruinele unei vile romane din secolul I şi cu un templu dedicat Afroditei. Legenda spune că, dacă înoţi chiar sub templu, vei găsi iubirea perfectă. Dar n-am înotat. Mi-a fost frică. M-am gîndit că nu trebuie să cerem prea mult de la viaţă. Ce idee ciudată pe o insulă unde, odinioară, un om pocnea din degete şi avea totul. Este trist că, după treizeci de ani de cînd a plecat ultima dată din Brijuni, pe 29 august 1979, încă nu ştim cine a fost Tito cu adevărat.