Sistemul Bologna în mediul universitar românesc

Percepţia sistemului Bologna în mediul universitar tehnic românesc este preponderent negativă, în special în rîndul cadrelor didactice mediocre care îşi consideră evoluţia carierei perturbată şi periclitată de existenţa oricăror conectări la un sistem global de apreciere şi calitate în care, mai devreme sau mai tîrziu, selecţia se va realiza pe reale criterii valorice. Sistemul propus (impus?) la Bologna este evident structurat astfel încît tînărul absolvent de universitate să-şi găsească locul optim în dinamica societăţii europene prezente şi viitoare (din care România se presupune că doreşte şi poate să facă parte).

Sistemul Bologna este clădit pe cîteva principii de bun-simţ: menţinerea unui număr cît mai mare de tineri, aflaţi în perioada de formare (18-21 de ani), în aria educaţională universitară (ciclul de licenţă – 3 ani), selectarea eficientă a studenţilor cu potenţial ridicat (ciclul de 2 ani – masterat), limitarea consturilor sociale în pregătirea şi formarea viitorilor specialişti (ciclul doctoral de 3 ani), interacţiunea continuă a învăţămîntului superior cu piaţa muncii; şi, nu în ultimul rînd, generarea unui spirit comun de unitate şi solidaritate socială în ţările europene.
Dar ca toate acestea să capete o formă concretă, este nevoie de profesori adevăraţi (oneşti, drepţi, generoşi, valoroşi profesional, ne-obsedaţi de norme didactice stufoase, iubitori şi fără orgolii exacerbate), pentru care binele particular nu este decît o proiecţie a binelui colectiv, moralitatea şi dreptatea fiind litere de lege… vă recunoaşteţi, stimaţi colegi?

Presupunînd că 50% + 1 sînt astfel de profesori, sistemul Bologna se poate aplica cu adevărat (chiar şi în universităţile româneşti!), dacă următoarele pre-condiţii sînt îndeplinite:

1. Construirea unor cicluri adevărate de masterat profesional. Ceea ce există astăzi în România nu are legătură cu masteratul profesional, ciclul de masterat este un simulacru, fiind transformat voit într-un învăţămînt seral generator de norme didactice. În această zonă este localizată suferinţa majoră a universităţilor din România şi, fără rezolvarea corespunzătoare a acestei probleme, aplicarea noului sistem rămîne fără obiect!

2. Limitarea drastică a doctoratului fără frecvenţă. Criteriul calităţii activităţilor doctoranzilor şi vizibilitatea lor internaţională alături de conducător trebuie să aibă pondere ridicată în acordarea titlului de profesor universitar. Cum este posibil să devii profesor universitar, dacă eşti incapabil să conduci doctorate? Numai în România se obţine întîi titlul de profesor, după care se analizează dacă îndeplineşti condiţiile impuse conducătorului de doctorat – no comments!

3. Profesorul universitar, cu excepţia lunilor sabatice sau a perioadelor de întrerupere la cerere a activităţii (pentru a te ocupa de politică, de exemplu…), nu poate funcţiona decît într-o singură universitate şi nu poate deţine în afara universităţii alte funcţii decît cele de consultant.

4. Profesorul universitar trebuie să aibă o vîrstă clară de pensionare. După această vîrstă poate deveni profesor emerit (cu un statut aparte şi obligaţii bine precizate) sau să exercite alte activităţi permanente în afara universităţii (director de agenţie, parlamentar).

5. Orientarea şi separarea universităţilor pe ciclurile de licenţă, respectiv masterat-doctorat. Toate universităţile pot acorda licenţa, dar numai unele îndeplinesc condiţiile pentru organizarea ciclurilor masterale şi doctorale.

6. Parcurgerea ciclului de licenţă nu trebuie să fie sub nici o formă condiţionată financiar, cel puţin pentru studenţii care dovedesc calităţi profesionale ce îndeplinesc standardele minimale impuse. Este imoral ca în spaţiul european să pretinzi taxă de şcolarizare pentru ciclul de licenţă, fără a ţine seama de calitatea aplicanţilor.

7. Planurile de învăţămînt să nu fie subordonate necesităţii profesorilor, ci construite pentru o educaţie mai bună şi o pregătire corespunzătoare a studenţilor.

Toate aceste pre-condiţii sînt discutate şi răsdiscutate de mulţi ani în România, dar din păcate nu se regăsesc într-o legislaţie corespunzătoare… şi nu cred că se vor regăsi atîta timp cît învăţămîntul superior este subordonat intereselor de grup, de cele mai multe ori orientate politic. {ase sînt motivele pentru care se amînă la infinit luarea unor decizii clare şi concrete, în sensul celor prezentate anterior:

– Universităţile din România nu îndeplinesc condiţia necesară pentru aplicarea reformei, respectiv, ca 50% + 1 dintre cadrele didactice să fie profesori adevăraţi. Nu ai cu cine…

– Amalgamarea voită a categoriilor de probleme generate de modificarea sistemului de învăţămînt este evident în avantajul mediocrităţii. Apar articole zdrobitoare despre neajunsurile sistemului Bologna (distruge domenii şi specializări, ne transformă în roboţi, ne obligă la publicaţii ISI etc.), fără însă a preciza că nimeni nu îţi impune să faci un curs anost, limitat, fără noutate şi aplicabilitate, plictisitor, numai de dragul de a respecta noile cerinţe. Cine te opreşte să lucrezi direct cu studenţii masteranzi şi doctoranzi, să cercetezi, să-ţi găseşti locul în societatea ştiinţifică europeană… Prea multe cadre didactice universitare dovedesc suficienţă şi o lipsă de responsabilitate care de multe ori sfidează limita bunului-simţ.

– Dorinţa multor profesori de a păstra (conserva) poziţia obţinută în sistem, indiferent de repercusiunile generate asupra colectivului. Cum te poţi lamenta că nu există tineri valoroşi în învăţămînt, cînd an de an “presezi” universitatea să obţii “prelungirea” de activitate peste limita de pensionare? Afirmaţia că nu are cine să te înlocuiască dovedeşte că ai fost un profesor fie incapabil, fie focalizat exclusiv pe interesul personal… nu ai dăruit nimic. Ce exemplu ar fi pentru societatea românească ca un mare profesor să-şi depună mandatul la 65 de ani şi să se pună la dispoziţia universităţii!

– Lipsa unei legislaţii specifice şi coerente pentru învăţămîntul superior. Nici Comisia Prezidenţială nu a reuşit să genereze schimbarea de atitudine şi mobilizarea Parlamentului.

– Acceptarea de către majoritatea societăţii româneşti a conceptului bani pentru diplomă, instituţionalizat de clasa politică prin înfiinţarea şi sprijinirea unor instituţii denumite impropriu “universităţi particulare”. Ne merităm soarta!

– Obsesia televiziunilor de a prezenta la dezbateri legate de organizarea şi funcţionarea învăţămîntului superior aproape exclusiv politicieni şi sindicalişti ce provin din mediul universitar (mereu aceleaşi figuri!). În acest fel, mesajul societăţii civile nu va fi niciodată suficient de puternic pentru a sensibiliza sistemul legislativ, politicul căpătînd astfel o poziţie dominantă în mass-media (pe care nu o merită şi nu o justifică prin calitatea acţiunilor!).

În concluzie, consider că sistemul Bologna are o compatibilitate structural limitată cu realitatea din universităţile româneşti. Implementarea va rămîne un timp îndelungat în sfera virtuală, reforma se va aplica în stil local, adică forţată să evolueze pe o direcţie impusă de constrîngeri politice, peste care se suprapun interesele locale şi de grup. Să nu uităm că universităţile, aşa cum sînt ele în România anului 2009, sînt o creaţie a profesorilor de astăzi; tot ei au misiunea, responsabilitatea şi răspunderea implementării sistemului Bologna.