Război în Europa? De ce ar fi posibil

Declaraţie-şoc a ministrului de Finanţe polonez Jan Vincent-Rostowski, săptămîna trecută, în Parlamentul European:

Trebuie să salvăm Europa, cu orice preţ. Pericolul unui potenţial război, în următorii zece ani, deşi acum nu facem planuri pentru următorii zece ani, este un scenariu la care ar trebui să ne gîndim. Dacă ‘zona euro’ ar dispărea, dacă ar exploda, atunci există riscul ca UE să nu supravieţuiască. Dacă UE nu va putea să îndure acest şoc, atunci tot proiectul european ar fi în mare pericol, ceea ce ar duce la situaţia în care, peste cîţiva ani buni, vom avea de înfruntat un alt foarte mare pericol. Am folosit această comparaţie pentru a arăta politicienilor cu care am vorbit cît de gravă este situaţia.

Mulţi ar putea ridica miraţi din sprîncene: război în Europa? De neimaginat, mai ales că marea majoritate a celor care populează astăzi bătrînul continent n-au trăit vemurile ultimei mari confruntări militare. Războiul nu face parte din memoria noastră, el este doar un subiect de cărţi şi filme. Este adevărat, chiar lîngă noi, românii, Iugoslavia s-a prăbuşit sîngeros, în debutul anilor ’90. Dar totul părea atunci atît de departe, chit că pînă în acele locuri nefericite ajungi doar în cîteva ore de mers cu maşina… Ar exista multe argumente împotriva ideii că un război în Europa ar mai fi posibil. Dar cît de valide mai sînt acestea, în toiul furtunii ce a cuprins astăzi întreaga Uniune? Iată cîteva argument împotriva războiului şi cîteva contraargumente.

“Liderii europeni nu vor permite asta”

Dar despre ce lideri este vorba? Despre vizionarii secolului XX? În nici un caz! O prăbuşire a proiectului european nu doar că va aduce în scenă, ci va fi chiar opera unui alt tip de lideri, cu totul diferiţi. Îi simţim deja, în zone deocamdată periferice ale scenelor politice naţionale, dar din ce în ce mai activi şi influenţi. Naţionaliştii flamanzi, de exemplu, care reuşesc să facă din constituirea guvernului belgian o ecuaţie imposibilă. Activiştii Jobbik din Ungaria, cu ideile lor iredentiste, care au influenţat puternic adoptarea unei constituţii cu aer de secol XIX. “Adevăraţii finlandezi” ori neoliberalii slovaci din SaS, care, în minoritate fiind, reuşesc să determine guvernele fragile din ţările lor să condiţioneze planul de ajutorare a Greciei de acordarea unor garanţii, imposibil de oferit, pentru fiecare ţară în parte. Pentru ei, orgoliul naţional e mai important decît salvarea Europei. În Franţa, sub ameninţarea electorală a Frontului Naţional, liderii UMP aflaţi la putere îngroaşă în mod penibil tonul la adresa românilor, pe care îi prezintă naţiunii drept responsabili de toate relele posibile. La fel, extrema dreaptă olandeză împinge guvernul de la Haga spre o poziţie iraţională, îndreptată împotriva admiterii României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen. Şi exemplele pot continua. Nu cultura compromisului îi caracterizează pe liderii de acest gen. Ci, mai curînd, promisiunea lor de a apăra “cu orice preţ” interesul naţional, de a repara nedreptăţi istorice, reale sau închipuite. Ce vor face ei odată ajunşi la putere? Îşi vor dezamăgi alegătorii, dînd dovadă de “slăbiciune” şi negociind? Sau vor merge “pînă la capăt”?

“Nu mai sînt motive de război în Europa”

Ni se pare. Proiectul integrator şi succesul economic şi social al Europei ultimelor decenii nu a făcut decît să acopere tensiuni vechi, care pot fi reaprinse în momente de criză. Diverse “Antante” şi “Sfinte Alianţe” ar apărea imediat, state mai mici şi mai slabe urmînd a gravita în jurul “marilor puteri”.

Cum “piaţa unică” va deveni o amintire, imediat va izbucni o competiţie pentru obţinerea de privilegii comerciale şi subordonarea economică a celor mai mici de către cei mai mari – un fel de colonialism pe teren propriu, prin intermediul unor mari companii sprijinite, de astă dată făţiş, de căre guvernele statelor mari. Toată această bătălie pentru “împărţirea prăzii” va genera conflicte inimaginabile azi. Să nu uităm apoi de problemele locale: escaladarea tensiunilor dintre valoni şi flamanzi, noul avînt al naţionalismelor basc, catalan, corsican, reaprinderea conflictelor dintre români şi unguri sau unguri şi slovaci. Ca să nu mai vorbim despre Balcani! Dispariţia proiectului integrator va duce la redescoperirea proiectelor naţionale. Problema în Balcani este că fiecare naţiune (bulgară, română, greacă, albaneză, macedoneană, sîrbă) vrea să fie “mare”. Numai că o naţiune “mare” presupune cel puţin un vecin “mic”. Şi nebunia nu se termină niciodată.

Cetăţenii europeni nu mai au chef de războaie

De ce ar accepta cetăţeanul european de azi să moară într-un şanţ, în loc să se bucure de cel mai bun loc de trăit din lume: slujbă plătită generos, concedii lungi, beneficii sociale, mîncare gustoasă, oraşe şi sate minunate? Pentru ce ar urma el îndemnurile unor lideri loviţi pe scufiţă? Aşa ar fi, dacă nu am fi văzut revărsările de violenţă din mari oraşe ale Europei. Cine le-a animat? Sînt membrii unei noi generaţii, care au avut prea puţin acces la stilul de viaţă al europeanului de vîrstă şi condiţie medie. Sînt tineri lipsiţi de posibilitatea găsirii unei slujbe din care să trăiască decent, imigranţi din a doua generaţie, neintegraţi şi în criză de identitate, tot felul de alţi rebeli fără cauză.

Mulţi dintre ei poate s-ar avînta într-un război de-adevăratelea, dacă nişte lideri lipsiţi de scrupule le-ar oferi – pentru prima oară în viaţă – un scop. Le-ar deschide înaintea ochilor perspectivele unei “lumi mai bune şi mai drepte”, i-ar îmbăta cu lozinci naţionaliste sau, mai simplu, le-ar sugera că poţi jefui şi viola fără să ţi se întîmple nimic după aceea. În definitiv, aceste ingrediente au contribuit din plin la drama iugoslavă. Desigur, toate aceste lucruri nu sînt astăzi probabile. Dar sînt posibile. Şi, să ne aducem aminte de o vorbă veche: “Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se împlinească!”.