Pot călători, e democratie

În binecunoscutul ei articol din noiembrie 1979 – “Dictaturile şi dublele standarde”, Jeane Kirkpatrick susţine că regimurile totalitare bazate pe ideologia revoluţionară nu sînt doar mai opresive decît regimurile autoritare tradiţionale, ci şi mult mai dificil de liberalizat sau democratizat. În viziunea ei, ideologia reprezintă o sursă de legitimitate pentru acest tip de regim, oferindu-i unele dintre calităţile teocraţiei.

Totodată, ideologia a servit şi ca un mijloc pentru a menţine coerenţa elitei aflate la putere. Noţiunea de “linie de partid” a însemnat pentru regimurile leniniste ceea ce procedurile democratice au însemnat pentru regimurile din Vest – după cum remarca Ken Jowitt. Existenţa unui partid de guvernămînt înrădăcinat într-o ideologie a fost vitală pentru rezolvarea problemei succesiunii, cea mai periculoasă sursă de instabilitate în regimurile autocratice. Decizia bazată pe ideologie a servit şi ca instrument de mobilizare politică. După cum demonstrează istoria Uniunii Sovietice, uneori era mai uşor să mori pentru regim decît să trăieşti în ţara condusă de acel regim. Eroismul poporului sovietic din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial reprezintă demonstraţia supremă a puterii dictatorilor înarmaţi cu o ideologie.

Noţiunea ideologiei ca sursă a puterii regimurilor absolutiste face parte din moştenirea Războiului Rece într-o măsură atît de mare, încît punctul de vedere al elitei postsovietice – conform căruia ideologia comunistă a reprezentat una dintre slăbiciunile regimului – este surprinzător. Prăbuşirea URSS a arătat totuşi că ideologia slăbeşte pînă la urmă regimurile absolutiste. Asta se întîmplă pentru că ideologia hrăneşte iluziile reformatoare ale elitei şi în acelaşi timp oferă disidenţilor o platformă şi un limbaj, punîndu-le la îndemînă un ideal spre care regimul tinde şi cu care poate fi comparat.

În ultimii douăzeci de ani, s-au publicat mii de cărţi pe tema naturii revoluţiei lui Mihail Gorbaciov. Argumentul meu cheie este acela că Gorbaciov a început reforma nu pentru că şi-a pierdut încrederea în comunism, ci pentru că a rămas un adevărat credincios al comunismului, ferm convins că socialismul autentic pe care spera să îl instaureze s-ar fi dovedit net superior capitalismului democratic din Vest. Acest gen de reforme se datorează deseori unei percepţii eronate a realităţii de către lideri – şi nu înţelegerii cu acurateţe a acesteia.

Ideologia nu numai că hrăneşte iluziile elitei de la putere, ci oferă totodată opoziţiei un discurs pe care îl poate utiliza pentru a exercita presiuni asupra regimului. Ca o regulă, disidenţii din blocul sovietic erau foşti adepţi; înainte de a se opune cu vehemenţă regimurilor marxiste, aceştia criticaseră deseori regimul din care făceau parte, folosind tocmai limbajul marxist. Revoluţiile din 1989 s-au născut şi din încercarea elitelor comuniste de a reforma regimul, tot atît pe cît s-au născut din mişcările de opoziţie, care au pretins iniţial că doresc reforma regimurilor, cînd de fapt doreau desfiinţarea acestora.

Cum să te opui unui regim fără ideologie?

Rezistenţa împotriva regimului lui Putin este atît de dificilă tocmai datorită lipsei oricărei ideologii dincolo de un melanj de zgomote fără sens produse de Kremlin. Experţii în relaţii publice nu sînt potriviţi pentru rolul de ideologi, deoarece o ideologie, spre deosebire de o campanie publicitară, este ceva în care autorii săi trebuie să creadă. Lipsa unei reale ideologii în cazul noilor regimuri autoritare explică tendinţa acestora de a se autopercepe asemenea unor corporaţii; pentru a se menţine la putere, încearcă să elimine însăşi ideea de interes public. În acest context, glorificarea pieţei nu subminează noul capitalism autoritar, ci îl poate chiar întări. În contextul în care interesul public nu este nimic mai mult decît rezultatul neintenţionat al milioanelor de indivizi urmărindu-şi interese private, atunci orice sacrificiu în numele interesului public reprezintă o pierdere.

Lipsa ideologiei în cazul noilor regimuri autoritare explică, într-o oarecare măsură, de ce lumea democrată este reticentă să le confrunte. Acestea nu caută să îşi exporte modelele politice şi, în consecinţă, nu reprezintă o ameninţare. Noile regimuri autoritare nu urmăresc să transforme lumea sau să îşi impună sistemele asupra altor ţări. Astfel, astăzi conflictul nu se mai duce între lumea liberă vs lumea autoritarismului, ci mai degrabă lumea liberă împotriva lumii regimurilor parazitare.

De asemenea, în spatele convingerii că autoritarismul este condamnat fie la moarte lentă prin reformă, fie la una subită, prin colaps, stă presupunerea conform căreia deschiderea graniţelor este fatală pentru autocraţii. La mijlocul secolului al XIX-lea, Adolphe de Custine, aristocratul francez care în 1839 a plecat în Rusia în căutare de argumente în favoarea conservatorismului şi s-a întors ca avocat al constituţionalismului, susţinuse deja că “sistemul politic al Rusiei nu poate rezista la 20 de ani de comunicare liberă cu Europa de Vest”. Teoria sa reprezintă astăzi o certitudine pentru foarte mulţi: graniţele deschise permit contactul indivizilor cu alte moduri de viaţă, spre care aceştia tind apoi, conducînd astfel la creşterea cererii pentru schimbare. De asemenea, graniţele deschise înlesnesc organizarea acţiunilor colective, cu ajutor din afară.

Dar este adevărat că deschiderea graniţelor destabilizează regimurile autoritare? E cert că Stalin credea asta: a trimis în Gulag milioane de soldaţi sovietici a căror unică crimă a fost că văzuseră Europa de Vest sau chiar Europa Centrală. Însă Putin nu este Stalin. El nu încearcă să conducă Rusia interzicînd populaţiei să călătorească, ci permiţîndu-i să facă asta. E adevărat că graniţele deschise limitează capacitatea de a-ţi manipula şi persecuta cetăţenii, dar tot ele pot ajuta la supravieţuirea regimului.

În urmă cu aproape 40 de ani, economistul Albert O. Hirschman explica, în strălucita sa cărţulie Exit, Voice, and Loyalty, de ce căile ferate din Nigeria au avut o performanţă atît de redusă faţă de competiţie – camioane şi autobuze. În viziunea sa, consumatorii, respectiv clienţii căilor ferate nigeriene sau orice fel de persoană membră într-o organizaţie, îşi pot manifesta nemulţumirea prin două moduri: renunţarea sau vociferarea. Renunţarea este prima opţiune: pur şi simplu pleci, cumperi altă marcă de şampon sau demisionezi din partid sau pleci din ţară. A doua opţiune este vociferarea, iar ea presupune efort, protest. După cum subliniază Hirschman, dacă renunţarea este facilă – cum ar fi de pildă faptul că ai la îndemînă atîtea camioane şi autobuze pe care să le preferi căilor ferate nigeriene -, atunci tendinţa de a vocifera scade. Pur şi simplu, renunţarea presupune mai puţin efort şi agitaţie decît vociferarea. Renunţarea este o variantă atractivă în mod special pentru ruşii din clasa de mijloc, care se bucură de statutul de consumatori. În acelaşi timp, li se pun bariere clare pentru a nu se mobiliza la acţiune colectivă. Situaţia demografică a Rusiei – populaţia în curs de scădere şi îmbătrînire – şi identitatea naţională slabă a ţării au făcut ca renunţarea să devină o alegere naturală pentru cei nemulţumiţi de regim. Apariţia unei clase de mijloc care pur şi simplu s-a obişnuit cu ideea renunţării este chiar cheia supravieţuirii regimului. Economistul rus Leonid Grigoriev sugera recent că peste “două milioane de democraţi ruşi au părăsit ţara în ultimul deceniu”. Iar opţiunea de a părăsi Rusia pentru că este nedemocratică nu este acelaşi lucru cu a vota pentru a face Rusia democratică.

De fapt, explicaţia lui Hirschman poate reprezenta cheia pentru a înţelege de ce opoziţia în faţa regimului lui Putin este atît de dificilă. Aşa se explică eşecul reformelor şi, în consecinţă, pierderea spiritului reformator din Rusia. În mod paradoxal, deschiderea graniţelor şi dreptul de rezidenţă şi muncă în străinătate au contribuit la declinul reformei politice: categoriile cele mai susceptibile de a fi deranjate de calitatea slabă a guvernării în Rusia sînt totodată cele mai pregătite şi capabile de a părăsi ţara. Pentru aceste persoane este mai uşor să îşi schimbe ţara de reşedinţă, decît să o reformeze. De ce să încerci să transformi Rusia în Germania, cînd nu există nici o garanţie că asta s-ar putea întîmpla în timpul vieţii tale, iar Germania este atît de aproape? Sondajele de opinie demonstrează preferinţa clasei de mijloc ruseşti de a munci în străinătate şi a se întoarce în ţară de sărbători pentru a se reîntîlni cu prietenii şi familia.

Comparaţia între explozia de energie reformistă din anii ’80 şi lipsa de motivaţie de astăzi mă conduce la ideea că, în timp ce închiderea frontierelor a distrus comunismul sovietic, deschiderea lor a ajutat noul autoritarism rusesc să supravieţuiască. Sistemul sovietic îşi ţinea cetăţenii prizonieri în interiorul graniţelor. Schimbarea sistemului era singura variantă pentru a ţi se schimba viaţa. Rusia de astăzi, pe de altă parte, seamănă cu sistemul de căi ferate nigeriene – va rămîne ineficientă atîta timp cît există destui bani pentru combustibil care să compenseze această ineficienţă. Principalul motiv pentru care ruşii ezită să protesteze nu este teama, ci faptul că cei cărora le păsa cel mai mult au părăsit deja ţara sau vor face asta în viitorul apropiat – sau pur şi simplu s-au mutat în realitatea virtuală a Internetului (ruşii petrec în medie de două ori mai mult timp utilizînd reţele de socializare decît vest-europenii). Consecinţa este lipsa unei mase critice de persoane care să ceară schimbarea.

Unde vor conduce toate acestea? Nu este uşor de prognozat. Dar aş spune că viitorul regimurilor autoritare disfuncţionale ca acela din Rusia de astăzi este mai puţin probabil să aducă democraţie decît decădere. Nu va fi vorba de ceva de genul “după Putin, potopul”, ci mai degrabă: “după Putin, putregaiul uscat”.