Patru ani cu Merkel, patru ani de eurocriză

Această cale are însă două condiţii: întîi de toate, nu trebuie să se dezvolte vreo formă notabilă de opoziţie, sau, dacă există, ea trebuie ţinută în frîu prin metode represive. Acestea din urmă ar putea determina anumite state să renunţe la alte garanţii ale statului de drept, lucru care s-ar putea întîmpla, dacă există dubii, doar mobilizînd anumite resentimente naţionale. În al doilea rînd, politicile autoritare de austeritate ale lui Merkel ar trebui să risipească criza de pe piaţa de capital, deci să înlăture, în primul rînd, riscurile de creditare ale investitorilor (mai ales în cazul împrumuturilor de stat). Aceste riscuri rezultă însă din dezechilibrele economice dintre statele membre. Reducerea lor stă sub semnul întrebării – pentru asta nu există, spre deosebire de era Thatcher şi de era Reagan, vreun proiect pentru clasele mijlocii sau vreun proiect pentru marele capital, care să ofere noi perspective în ceea ce priveşte rata dobînzii (ca atunci cînd pieţele financiare erau în plină expansiune).

Dacă neoliberalismul autoritar al lui Merkel eşuează, a doua perspectivă este cel puţin la fel de sumbră. Urmarea ar fi o evoluţie malignă a şovinismului în Uniunea Europeană. Primele semnale în acest sens există deja: succesul electoral al partidelor naţionaliste în multe ţări europene – culminînd cu preluarea puterii în Ungaria de către Orbán, dar şi în reluarea controalelor de frontieră în spaţiul Schengen, sau abandonarea, de către Germania, a tratatului din 1953, care obliga statele membre să acorde persoanelor provenind din alte state servicii medicale la acelaşi nivel ca al propriilor cetăţeni.

Angela Merkel. Photo: cinemafestival. Source:Shutterstock

Pînă acum, reacţia mentală la criză a fost mai ales naţională. S-au salvat băncile “noastre”, s-a impulsionat economia “noastră”. Statele îşi impun interesele naţionale cu tot mai multă vehemenţă, ceea ce creează impresia unei Europe a egoiştilor. Toate acestea mobilizează sentimentele şovine – ele s-au văzut, de altfel, şi în Germania, cînd ajutoarele financiare acordate Greciei au fost însoţite de replici-clişeu despre “grecii cei leneşi”.

Pe scurt: provocările crizei nu pot fi rezolvate cu ajutorul unor politici economice autoritare. Actuala criză nu e o criză a monedei euro sau o criză a datoriilor, ci o criză a concepţiei europene despre economie şi finanţe. O rezolvare a crizei care să ne emancipeze nu poate exista fără o revizuire fundamentală a tratatelor europene.

Europa trebuie să fie înfiinţată din nou, înlăturîndu-se cele patru greşeli de construcţie: în primul rînd – structura bazală nedemocratică, în al doilea rînd – concurenţa autoritară dintre state, în al treilea rînd – dereglementarea pieţelor financiare şi în al patrulea rînd – supravieţuirea economiilor naţionale.

Prima greşeală de construcţie a ceea ce avea să devină UE constă în faptul că a generat o opinie publică dominată de interese economice şi că deficitul de democraţie a fost folosit pentru a contracara revendicările sociale. UE are nevoie de o consolidare a democraţiei politice şi de o consolidare a opiniei publice. Trebuie înlăturate capacitatea structural inegală de participare la organizaţiile politice şi la discursul public, de pildă, printr-un cadru oferit disputelor europene pe teme tarifare.

Să reconstruieşti Europa pe noi baze democratice presupune să aduci Parlamentul în linia întîi a procesului legislativ, în vreme ce Consiliul ar trebui să treacă în plan secund. Pentru asta e nevoie de partide europene şi de o legislaţie electorală europeană care să fie unitară. Comisia să răspundă, înainte de toate, în faţa Parlamentului, iar membrii ei să fie aleşi ori revocaţi de acesta. O asemenea consolidare a democraţiei în Europa nu se poate realiza decît cu eliminarea ordinii concurenţiale din Constituţie şi deschiderea acesteia spre alte modele economice. Aceasta ar însemna repararea celei de-a doua greşeli de construcţie. De vreme ce ordinea concurenţială e înscrisă în tratatele europene, e nevoie de o schimbare dacă vrem o altă Europa. Aici e vorba de echilibrarea competenţelor economice şi fiscale, cu scopul armonizării minimale a impozitelor pentru întreprinderi şi liber profesionişti. Două domenii importante, în care armonizarea dreptului e exclusă în mod explicit, ar fi impozitele şi sistemele de asigurări sociale. În ceea ce priveşte politicile legate de impozitare, UE nu poate hotărî decît aplicarea unor impozite indirecte. În plus, acestea – cum ar fi impozitele pe tranzacţiile financiare – trebuie adoptate în unanimitate. Impozite pe profit sau impozite pe capital nu pot fi reglementate de UE. O consecinţă e că Irlanda ori Cehia pot, astfel, practica un dumping fiscal care încurajează înfiinţarea de întreprinderi tip cutie-poştală.

Un asemenea model are drept rezultat o scădere a veniturilor din impozitarea întreprinderilor. Consecinţele se văd şi în Germania, comparînd impozitele raportate de Oficiul Federal pentru Statistică din ultimele decenii. În anii ’50 şi ’60, încasările din impozitele pe salarii, pe venituri şi pe corporaţii erau încă foarte apropiate ca pondere. În anul 2010, impozitul pe salarii e principala sursă de încasare, în vreme ce din impozitul aplicat corporaţiilor se încasează mai puţin de 10% din veniturile statului. Una peste alta: nu există nişte mecanisme naturale care să ducă de la statul care impozitează la statul îndatorat; în spatele acestei transformări se află o decizie structurală a UE. Astfel, “criza datoriilor” e o criză a sistemului economic.

Faptul că sistemele de asigurări sociale sînt “ieftine” în ambele sensuri ale cuvîntului ţine de logica concurenţei pentru destinaţia investiţiei. Întîi de toate, pentru că astfel scad obligaţiile pentru întreprinderi, care contribuie la finanţarea asigurărilor sociale. În al doilea rînd, se creează, astfel, o presiune pe salarii (după cum a arătat, în Germania, legislaţia Hartz), care, cel puţin pe termen scurt, conduce la o scădere a costurilor salariale unitare, generînd astfel un avataj competitiv în context internaţional. Eliminarea de către Schröder a unor avantaje sociale, spre bucuria lui Merkel, se înscria perfect în această logică a deciziilor structurale europene. Consecinţa: dacă o mare parte din încasările statului provin din impozitul pe salarii, scăderea salariilor conduce, mai departe, la o relativă scădere a încasărilor statului.

Nu ai cum să te opui acestei tendinţe economisind. În schimb, trebuie găsite formule pentru sisteme sociale unitare. Serviciile sociale ar trebui calculate în funcţie de veniturile medii sau în funcţie de PIB. Interdicţia de a acorda ajutoare ar trebui revizuită. (Legea concurenţei din UE interzice guvernelor ţărilor membre să intervină în libera concurenţă, sprijinind anumite companii, de pildă, prin contracte avantajoase, ajutoare financiare directe sau prin acordarea unor avantaje fiscale. Exceptate sînt ajutoarele acordate pentru promovarea serviciilor sociale sau a unor regiuni dezavantajate.)

În fine, o viitoare Constituţie europeană ar trebui să renunţe la privatizare şi la concurenţă în ceea ce priveşte serviciile de îngrijire. Libertatea serviciilor nu e acelaşi lucru cu libertatea antreprenorială. În acest sens, dreptul la “libertate antreprenorială” din Carta Drepturilor Fundamentale ar trebui şters şi înlocuit, cu mijloacele comunizării, analog cu Articolul 15 (“terenul şi pămîntul, rezervele naturale şi mijloacele de producţie pot fi trecute, printr-o lege care reglementează felul şi valoarea despăgubirii, în scopul comunizării, în proprietatea comună sau în alte feluri de proprietate”) şi cu Articolul 14 din Constituţie (“Proprietatea presupune obligaţii. Folosirea ei trebuie să servească şi binelui comun”).

A treia greşeală de construcţie a actualei UE e de găsit în procesul de dereglementare a pieţelor financiare, care a continuat pînă în 2007, pînă ce a ajuns să genereze premisele pentru răspîndirea rapidă a crizei financiare, acum cinci ani. Dereglementarea continuă uşurează afacerile speculative de orice fel, mai ales a celor împotriva unor state slabe, cum e Grecia, subminînd astfel UE. Pentru a o întări, trebuie reglementate pieţele financiare. Pentru asta e nevoie de o revizuire a normelor constituţionale legate de libertatea de circulaţie a capitalului. Aceasta e înţeleasă, spre deosebire de alte “libertăţi fundamentale” – cum ar fi libertatea de circulaţie a persoanelor, libertatea de circulaţie a mărfurilor, libertatea serviciilor – ca o obligaţie de liberalizare. Restricţii ale circulaţiei de capital sînt interzise nu numai în cadrul UE, ci şi între state UE şi terţi (Articolul 63 al Tratatului privind Funcţionarea UE). În plus, orice recul al “liberalizării” (şi în raport cu state terţe) este interzis. Să interzici teritorii financiare offshore sau aşa-numite oaze fiscale a devenit o imposibilitate juridică. În orice caz, în acest scop ar fi necesare măsuri de control ale circulaţiei capitalului, pe care Consiliul le poate dispune pentru o perioadă de cel mult şase luni (Articolul 66, TFUE). Cu o “libertate fundamentală” înţeleasă într-un sens atît de larg, reglementările pieţei financiare îşi ating repede limitele.

Reflecţiile cu privire la reglementarea pieţelor financiare au apărut rapid, după 2008, dar ele nu şi-au găsit aplicarea practică. Acestea se refereau inclusiv la necesitatea introducerii taxei Tobin, cu scopul de a încetini pieţele. În prezent, atît de necesarul impozit pe tranzacţiile financiare nu este aşteptat să fie impus de către UE, el va fi negociat şi, eventual, adoptat la nivel de state.

A patra şi cea mai elementară greşeală de construcţie a UE e menţinerea economiilor naţionale. În plus, Banca Centrală Europeană nu este obligată să urmărească compensarea anumitor ţinte economice, cum ar fi creşterea economică, cont curent echilibrat, şomaj redus şi valoare monetară stabilă, ci mizează în primul rînd pe această ultimă dimensiune.

Însă o uniune monetară nu poate funcţiona în condiţiile în care economiile naţionale se menţin. Pentru a funcţiona, UE are nevoie de promisiunea unor condiţii de viaţă unitare şi de un concept pentru o uniune de transferuri bazată pe solidaritate. Pentru asta e nevoie de un sistem de echilibrare financiară şi, ca prim pas, de o comutare dinspre fonduri agrare la fonduri structurale, precum şi de o planificare comună în domeniul infrastructurii. În acest scop e de dorit o revizuire a independenţei Băncii Centrale Europene, precum şi o revizuire a obligaţiei exclusive de a urmări stabilitatea preţurilor.

Raporturile de putere şi modelele de gîndire politică din Germania şi din UE nu ne lasă însă să credem că o revizuire atît de profundă a Constituţiei Europene ar fi posibilă. Ce se întîmplă, în schimb, e o revizuire factuală a Constituţiei, în direcţia politicilor economice autoritare – cu consecinţa, descrisă mai sus, a unui clivaj tot mai adînc în Europa.

UE a reacţionat, pînă acum, la criza forţată de politica radicală de austeritate printr-o strategie de cîştigare a timpului. Pentru a putea impune “devalorizarea internă” (prin tăieri salariale şi distrugerea statului social), cerută, printre altele, şi de guvernul Merkel – şi pentru a reduce oarecum consecinţele dramatice ale acesteia –, se acordă, după îndelungi tratative, noi credite statelor aflate în criză. Însă dificultăţile de refinanţare ale “ţărilor-problemă” au fost atenuate mai ales de anunţul şefului Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, privitor la cumpărarea, fără limită, a titlurilor de stat. Deja, în septembrie vor apărea următoarele cazuri acute. Adevăratele cauze ale crizei nu se tratează însă cu noi îndemnuri la economisire – şi cu creditele aferente; dimpotrivă, tocmai aşa, ele se vor acutiza. Un singur lucru e cert: că Europa şi moneda euro vor intra curînd într-o nouă criză, dacă aceste politici vor continua.