Metafore aplicate ad litteram de un terorist

În urmã cu trei ani, postul public de radio din Finlanda m-a invitat la o discuþie, dupã ce un individ înarmat a ucis cinci persoane la o ºcoalã din Finlanda. Am fost atunci întrebat de ce s-a întîmplat aºa ceva în Finlanda, ºi nu în Norvegia, avînd în vedere cã þãrile sînt similare din punct de vedere cultural, geografic ºi demografic. La acel moment mi-a fost greu sã rãspund ºi chiar sã fac speculaþii. Acum mã gãsesc în cealaltã posturã ºi la fel de nedumerit: Existã ceva “extrem” în societatea norvegianã? Este aceastã funcþionalã societate social-democratã caracterizatã prin încredere ºi egalitate?

ªtirea cã teroristul care a detonat o maºinã capcanã lîngã biroul prim-ministrului Norvegiei ºi a atacat o întîlnire de tineret la Utoya, omorînd 76 de persoane era norvegian – ºi un “conservator cultural”, aºa cum singur s-a numit – a fost ºocantã ºi incredibilã, derutînd întreaga Norvegie. Noi nu ne gîndeam cã avem extremiºti de dreapta gata sã ºi acþioneze potrivit credinþelor lor. A fost acesta doar un nebun? Un lup singuratic autoradicalizat? ªi de ce a masacrat tineri de la AUF, organizaþia de tineret a moderatului Partid Laburist de centru stînga? Rãspunsuri definitive nu vom avea probabil niciodatã. Prin definiþie, un individ care ucide copii, cu sînge rece, e un psihopat. Cu toate acestea, întrebarea pe care trebuie sã ne-o punem este în ce fel o tot mai agresivã dezbatere politicã publicã poate pava drumul cãtre asemenea atrocitãþi. Ce se întîmplã cînd metaforele ºi alegoriile din aceste dezbateri sînt luate cuvînt cu cuvînt?

O caracteristicã a politicii din Scandinavia este cã sistemul social-democrat existent este atît de preþuit de cãtre populaþie, încît toate partidele politice îl iau în braþe, chiar ºi dreapta (la începutul anului, chiar au declarat cã ºi ei au contribuit la crearea lui, la fel de mult ca ºi miºcarea muncitoreascã). Dreapta rasistã – în special cea din Danemarca, dar ºi din Norvegia ºi Suedia – a îmbrãþiºat, la rîndu-i, acest model ºi considerã cã ameninþarea principalã la adresa lui este imigraþia, ºi nu creºterea inegalitãþilor create de globalizarea neoliberalã sau lãcomia industriei financiare. Doar dreapta liberalã mai susþine cã sistemul nu este viabil (în ciuda realitãþii contrare ºi a faptului cã toate sondajele aratã cã o majoritate foarte mare de norvegieni e dispusã sã plãteascã mai multe taxe pentru a menþine sistemul de protecþie socialã). Discursul despre iminenta prãbuºire a modelului social-democrat este unul central în cadrul ramurii de extremã dreapta “cultural conservatoare” din care face parte ºi Anders Behring Breivik. Este important sã acordãm o atenþie specialã diferenþelor dintre miºcarea neo-nazistã ºi aceºti “conservatori culturali”. În postãrile online pe care Breivik le-a fãcut, nu apare nici un semn al rasismului tradiþional de extremã dreapta; el condamnã islamul ca ideologie politicã, ºi nu pe musulmani ca fiind o rasã biologic inferioarã; nu promoveazã cruciadele împotriva lumii islamice (doar contra musulmanilor din Europa); susþine Israelul ºi denunþã nazismul istoric. Principalii lui inamici sînt ceea ce el numeºte “marxiºti culturali”, formulã care în esenþã se referã la oricine se pronunþã pentru multiculturalism, adicã mari pãrþi din spectrul politic. În manifestul sãu, ideea principalã este aceea cã Europa a fost invadatã de islam. El foloseºte statisticile demografice ca pe o armã ºi îi acuzã pe “marxiºtii culturali” cã ar fi vîndut Europa. “Manifestul” lui este în cea mai mare parte o lucrare cu bucãþi copiate din diverse texte anti-islamice, cele mai multe din surse de limbã englezã ºi cîteva norvegiene. Conþine o seamã de incoerenþe, dar aratã nevoia de a trage o concluzie “logicã” asupra a ceea ce autorul vede a fi o Europã în stare de rãzboi sau de ocupaþie ºi un soi de nostalgie difuzã pentru Europa dinainte de 1918. Ca majoritatea naþionaliºtilor, el nu pare sã ºtie foarte multe despre istoria ºi cultura pe care pretinde cã le apãrã.

Cu toate acestea, scrierile lui Breivik nu sînt niºte fabulaþii sãlbatice ale unui nebun, ci mai degrabã ceva familiar. Am mai auzit asemenea lucruri ºi înainte, de multe ori. Ele nu sînt aºa departe de cele ce declarã Partidul Progresului din Norvegia (al cãrui membru a fost ºi Breivik timp de ºase-ºapte ani ºi pe care l-a pãrãsit la mijlocul anilor 2000, cînd Breivik a devenit mai radical). Partidul s-a lansat ca o formaþiune pledînd împotriva taxelor, în anii ’70, dar a evoluat, în anii ’80 devenind cel mai important partid xenofob din Norvegia. În anii ’90 s-a descotorosit de elementele sale cele mai radicale ºi a devenit o parte mai mult sau mai puþin acceptatã a scenei politice principale. Dupã 11 septembrie 2001, partidul a înfierat islamul ca fiind o religie inerent rea ºi a legitimat rasismul împotriva musulmanilor sub ideea de “criticã a religiei”.

În campania electoralã din 2009, liderul partidului, Siv Jensen, a lansat o teza numitã snik-islamisering, potrivit cãreia ar exista un proces secret de islamizare a societãþii norvegiene. Dar, pentru cã nu a gãsit nici un exemplu potrivit în Norvegia, s-a întors cãtre Suedia, spunînd cã suburbia Rosengard din Malmö ar fi fost invadatã de musulmani ºi condusã prin legea islamicã ªaria. Metaforic sau literal? Cu doar trei luni în urmã, imigraþionisto-scepticul Christian Tybring-Gjedde, membru al Partidului Progresului, a declarat în parlament cã “adevãrul este cã islamul este în creºtere ºi valorile în care credem sînt pe cale de dispariþie în þara noastrã” ºi cã “nu poate fi gãsit nici un musulman care sã se distanþeze de ªaria”. “Pãrintele” Partidului Progresului – Carl I. Hagen (care l-a condus din 1978 pînã în 2006) – a spus în 2004, într-un discurs în faþa unui grup de creºtini: “Ei (musulmanii), asemeni lui Hitler, au trasat cu mult timp în urmã un plan de islamizare a lumii”.

Chiar dacã Partidul Progresului hrãneºte (metaforic) ideea unei invazii musulmane ºi a unei conspiraþii împotriva Europei de Vest, trebuie spus cã e destul de moderat în comparaþie cu Democraþii suedezi care au cîºtigat anul trecut 20 de locuri în parlamentul din Suedia. Liderul lor, Jimmie ?Akesson, a declarat în repetate rînduri cã de la cel de-Al Doilea Rãzboi Mondial, islamul este cea mai mare ameninþare la adresa Suediei. Aceastã idee a ameninþãrii, sau chiar a ocupaþiei, e de asemenea propagatã în Danemarca de cãtre Partidul Poporului Danez. E al treilea partid ca mãrime din Danemarca (a cîºtigat 13,8% din voturi la alegerile din 2007) ºi declarã cã imigraþia musulmanã este “cel mai mare dezastru naþional” din ultimele decenii. Nu ezitã sã facã apel la combaterea acestei ameninþãri cu alegorice (?) referiri la miºcarea de rezistenþã danezã din timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial.

Acestea sînt doar cîteva exemple, mai degrabã moderate, din discursuri rasiste care au devenit “normale” în politica europeanã ºi în care miniºtri francezi vorbesc despre necesitatea apãrãrii “identitãþii franceze”, iar prim-miniºtrii Germaniei ºi Marii Britanii declarã cã “multiculturalismul a eºuat”, fãrã sã aducã alte argumente, ci doar o implicitã confirmare a nefondatei credinþe xenofobe potrivit cãreia culturi diferite (creºtinã ºi musulmanã, în speþã) nu pot convieþui. Nu mai vorbim de miºcarea Tea Party din SUA care nu ezitã sã-l compare pe Obama cu Hitler, invocînd în acelaºi timp teorii conspiraþioniste potrivit cãrora preºedintele american ar fi un musulman infiltrat ºi cere chiar sã-i controleze certificatul de naºtere. Ce se întîmplã dacã lumea ia ad litteram o asemenea retoricã, astfel de metafore?

Dar întrebarea rãmîne: De ce Norvegia? De ce un asemenea act extrem de urã într-o þarã liniºtitã ºi sigurã, cu puþine tensiuni sociale, care practic nu are ºomaj ºi în care echitatea socialã e la un nivel ridicat? Potrivit standardelor ONU, Norvegia este una din þãrile cele mai bune în care se poate trãi din întreaga lume.

Chiar dacã diferenþele de clasã din Norvegia sînt destul de mici, ele totuºi existã în termeni de venituri ºi culturã. În ultimele decenii a avut loc o recompunere a claselor prin care am vãzut votanþi din rîndul muncitorilor migrînd de la Partidul Laburist, social-democrat, cãtre Partidul Progresului populist ºi xenofob. Felul în care s-a petrecut aceastã schimbare e încã o enigmã ºi mulþi oameni de stînga au încercat sã descifreze “codul Partidului Progresului”. Cea mai comunã explicaþie este aceea cã, profesionalizîndu-se, Partidul Laburist a creat o distanþã între politicieni ºi ceilalþi oameni, în vreme ce Partidul Progresului e mult mai popular ºi e mai uºor sã te identifici cu el. Populiºtii ºi segmente din dreapta liberalã, la început în Danemarca ºi ceva mai tîrziu ºi în Norvegia, au lansat o “bãtãlie culturalã” împotriva “political corectness” (un termen pe care Breivik îl foloseºte adesea). Pentru toate partidele importante din Norvegia care se denumesc social-democrate, sistemul e atît de popular încît a te pronunþa împotriva lui poate fi o reþetã pentru un dezastru electoral, dar dreapta liberalã ºi multe segmente economic liberale din Partidul Laburist au ajuns la consensul cã sistemul de protecþie socialã nu e viabil pe termen lung. Dreapta liberalã foloseºte asta, bineînþeles, pentru a aduce argumente în favoarea privatizãrii serviciilor publice, în vreme ce dreapta populistã, Partidul Progresului, dã vina pe imigranþi. Aºadar, combinaþia între o identificare popularã ºi o mai facilã înþelegere a unor probleme economice complexe poate fi explicaþia pentru crearea unei atmosfere xenofobe. Toate pe fondul unei acceptãri mai generale a rasismului anti-islamic de dupã 11 septembrie 2001. Dar, din nou, aceastã atmosferã xenofobã nu e particularã Norvegiei.

Inamicul principal al lui Breivik – ºi al altor “conservatori culturali” – nu sînt musulmanii, cãrora le respectã puternicele sentimente de identitate, ci slabii ºi “femininii” “marxiºti culturali”, promotorii multiculturalismului. Asta explicã de ce Breivik a ales sã atace Partidul Laburist, ºi nu o moschee sau vreun alt loc ori simbol islamic. Argumentul nu este nou ºi poate fi gãsit de-a lungul întregii Europe: stînga, prin insistenþa sa asupra trecutului imperialist al omului alb, îi denigreazã pe albi – e un rasism invers, spun ei. De aceea Breivik insistã cã el este un antirasist.

Breivik îºi aratã o enormã urã faþã de politica de centru-stînga din Norvegia. E aici în joc o dinamicã socialã greu de explicat: De ce acest om, care a crescut în îmbelºugata parte de vest din Oslo, a prins o asemenea urã împotriva curentului politic principal? Nu cred cã avem destule elemente pentru a face o deosebire clarã între chestiunile psihologice, mediul social ºi contextul politic. Oricum, componenta “marxistã” nu e de neglijat. În ultimii ani, liberalii ºi conservatorii de dreapta au evidenþiat într-un mod agresiv crimele comunismului (Stalin ºi Pol Pot), echivalînd marxismul cu nazismul, argumentul implicit fiind cã pînã ºi gîndirea unor schimbãri sociale poate conduce din neatenþie la regimuri totalitare. Argumentul a fost adesea folosit pentru a acuza stînga cã ar avea o agendã secretã, aºa încît sã-i discrediteze dorinþa pentru o societate mai dreaptã ºi mai echitabilã. Aceastã strategie s-a dovedit un mijloc eficient de a bloca dezbaterea politicã despre dezvoltarea socioeconomicã a societãþilor noastre. A deturnat politica de la dezbaterea despre cum trebuie distribuite resursele ºi cum trebuie uniþi oamenii, cãtre o “bãtãlie culturalã”.

În întreaga Europã vedem aceleaºi antagonisme ce par sã fie ºi motivaþia politicã din spatele actelor lui Breivik. E greu de determinat ce a cauzat trecerea la fapte într-un asemenea caz extrem, dar cel puþin pentru moment e de învãþat cã o normalizare a rasismului ºi a discursurilor agresive în sfera publicã poate radicaliza persoane alienate. Dreapta populistã ºi xenofobã nu ar trebui blamatã pentru asemenea acte oribile de terorism, dar aceste acte scot în evidenþã responsabilitãþile pe care le avem cu toþii în discursurile noastre. Metaforele pot fi citite literal. Nu e vorba de libertatea exprimãrii, ci de onestitatea ºi responsabilitatea retoricii noastre.