La cină cu Darwin

Geneticianul: Steve Jones

Professor of genetics at University College London

Ce i-aţi spune? I-aş spune că lucrul despre care a crezut că l-a învins, mecanismul moştenirii genetice, a fost rezolvat şi nu i-a infirmat teoria – aşa cum s-a temut – ci, de fapt, l-a confirmat. Darwin a fost un om foarte rar, un om de ştiinţă onest. Oamenii de ştiinţă sînt adesea extrem de puţin dispuşi să accepte că unele dintre ideile lor pot fi greşite şi ar merge pînă în pînzele albe să nege această posibilitate. Cînd Darwin a scris Originea speciilor, un inginer scoţian pe nume Fleming Jenkins i-a scris, expunîndu-i ceea ce Darwin a considerat un contraaragument zdrobitor. Darwin a crezut că ereditatea operează cumva prin amestecul dintre media sîngelui părinţilor. În acest caz, l-a întrebat Jenkins, dacă ai o caracteristică avantajoasă în sînge, cum poţi s-o obţii, nu se diluează oricum? Darwin a observat imediat că este o observaţie fatală pentru teoria sa. A publicat şase ediţii ale Originii, fiecare mai rea decît precedenta, pentru că se simţea tot mai stingher şi mai puţin încrezător în ideea de bază a teoriei sale. Dar el s-a referit la substanţa greşită – sîngele. Ereditatea se bazează nu pe lichide, aşa cum a crezut, ci pe particule: genele. Este un sistem digital, nu analog. Genetica îl confirmă pe Darwin. Desigur, aceasta este descoperirea lui Mendel, care i-a fost trimisă lui Darwin, dar nu a citit-o.

I-aş mai spune că acum înţelegem distribuţia plantelor şi animalelor de-a lungul continentelor, datorită teoriei plăcilor tectonice. El cunoştea similarităţile, dar a crezut că podurile de pămînt erau cele care legau continentele. Acum ştim ce este Pangaea.

Ce l-aţi întreba? L-aş întreba ce a crezut despre boala lui. Poartă o discuţie nesfîrşită despre asta. Niciodată nu spune ce este, deşi vorbeşte neîncetat despre simptome.

Teoria standard este că ar fi fost o boală care se transmite printr-o specie de gîndaci din America de Sud. Dar dacă ne uităm la simptome – vomă, umflarea organismului – nu se verifică. Şi s-a manifestat foarte repede, înainte ca el să plece în expediţia de pe vasul Beagle. Apoi a apărut această teorie prostească după care boala ar fi avut cauze psihice, ceea ce iarăşi mi se pare puţin probabil. Teoria mea, atît cît pot să-mi dau seama, este că a fost un ulcer. Medicina nu era capabilă să-l diagnosticheze pe atunci. Acum ştim că ulcerele nu sînt provocate de stres sau de alcool, ci de bacterii, care pot fi tratate foarte uşor. Este amuzant să ne gîndim că ar fi putut să fie vindecat cu o pastilă şi atunci n-ar mai fi existat Originea speciilor, pentru că ar fi fost sănătos şi n-ar mai fi fost nevoit să stea acasă şi să se gîndească la ea ani întregi.

Cum aţi caracteriza cina? Sobră – la urma urmei, era un gentleman din epoca victoriană.

Ce credeţi că ar gîndi despre faptul că ideile şi personalitatea lui sînt atacate de creaţionişti şi adepţii design-ului inteligent? Probabil nu l-ar interesa. La vremea aceea, teoriile lui au fost larg acceptate – inclusiv de către biserică. Surprinzător este că doar recent a început contestarea lor. Cred că ar găsi modul în care lumea vorbeşte despre el îngrozitor de vulgar.

Steve Jones este profesor de genetică la University College London

Istoricul: John van Wyhe

Bye-Fellow, Christ’s College, Cambridge and editor of Darwin Online.

Ce i-aţi spune? Deşi cred că s-ar fi gîndit prea puţin la asta, şi i-ar fi păsat şi mai puţin, ca istoric i-aş fi spus cum a evoluat povestea vieţii lui de-a lungul timpului. Iniţial a fost considerat un mare sfînt al ştiinţei, care a izgonit religia de pe tărîmul ştiinţific, apoi o marionetă freudiană care a avut o atitudine faţă de presupusul tată tiranic (astfel, “omorîndu-l pe Dumnezeu” cu teoria lui evoluţionistă ar fi fost ca un paricid), apoi s-a spus că a descoperit evoluţia în Insulele Galapagos, într-un moment de inspiraţie, cînd a studiat ciocul păsărilor, apoi s-a spus că şi-a ţinut teoria ascunsă 20 de ani pentru că era îngrozit de consecinţe. La fiecare aniversare a lui apare un nou mit de acest fel, şi nici unul nu se bazează pe dovezi. Aşadar, ce noi mituri vor fi inventate în 2009, bicentenarul naşterii lui?

Ce l-aţi întreba? L-aş întreba despre primul moment cînd a acceptat evoluţionismul. Aceasta este marea întrebare care îşi aşteaptă răspunsul şi avem puţine dovezi pentru a răspunde la ea. Un singur ziarist pare să-l fi întrebat dacă el credea în evoluţie, în timpul expediţiei pe Beagle. Darwin a răspuns că atît cît îşi poate aduce aminte, încă mai credea în fixitatea speciilor, dar din cînd în cînd are îndoieli. Cînd exact a avut aceste experienţe? Ce fel de dovezi l-au influenţat cel mai mult? A respins vreodată evoluţia ca o posibilitate în acei ani de început? Deşi Frank Sulloway a arătat în urmă cu cîţiva ani că lui Darwin nu i-a venit brusc ideea teoriei pe cînd se afla în Insulele Galapagos, se ştie că Darwin a scris o scrisoare de pe insulă care s-a pierdut. Ce era în ea? Acum, deja ar fi foarte obosit de atîtea întrebări şi eu aş încerca din răsputeri să continui cu alte întrebări importante. Cum ar fi: în ce an a încetat să se mai ducă la biserică?

Cum aţi descrie cina? Amuzantă şi fascinantă. Toţi cei care l-au cunoscut spun că era o persoană fermecătoare, prietenoasă – cu mult simţ al umorului şi un intelect penetrant.

Ce credeţi că ar gîndi despre faptul că ideile şi personalitatea lui sînt atacate de creaţionişti şi de adepţii design-ului inteligent? Mă îndoiesc că ar spune mai mult decît ceea ce transpare din scrierile lui. Ar fi privit oamenii care nu activează în domeniul ştiinţei ca nedemni de atenţie în privinţa chestiunilor legate de natură şi cum funcţionează ea. Dar într-un sens foarte limitat, Darwin credea în design. El credea că o inteligenţă creatoare ar fi putut să traseze legile naturii pe care ştiinţa le poate descoperi. Şi, ca şi în timpul vieţii sale, nu i-ar păsa de ce cred despre părerile lui cititorii fără cunoştinţe ştiinţifice.

John van Wyhe este istoric la Christ’s College, Cambridge şi editor la Darwin online

Biologul: Jerry Coyne

Professor of ecology and evolution at the University of Chicago

Ce i-aţi spune? Sînt atîtea de spus, şi atît de puţin timp! I-aş povesti despre toate fosilele uluitoare care au fost descoperite de cînd a fost publicată Originea speciilor: forme de tranziţie care fac legătura între reptile şi mamifere, animale de uscat şi balene, peşti şi amfibieni. Aceste fosile reprezintă şi mai multe dovezi ale evoluţiei – dovezi pe care Darwin nu le-a avut niciodată, deşi a prezis că ele ar putea exista. Probabil ar fi cel mai interesat de grupul de fosile hominide descoperite în Africa şi care au o vechime de şase milioane de ani. Ele arată clar originea noastră dintr-un strămoş comun cu al maimuţelor şi confirmă complet viziunea exprimată cu precauţie de Darwin – că “este mai probabil ca strămoşii noştri timpurii să fi apărut în Africa”.

Darwin nu ştia cît de vechi este Pămîntul, dar a presupus, bazîndu-se pe foarte puţine dovezi, că ar avea milioane de ani. Ar fi uluit să afle că, de fapt, vîrsta Pămîntului este de 4,6 miliarde de ani şi că viaţa a început la numai un miliard de ani după apariţia planetei noastre. I-aş spune cum oamenii de ştiinţă au stabilit acest fapt, şi cu siguranţă ar fi bucuros să afle confirmarea că a fost timp suficient pentru ca speciile să evolueze aşa cum a sugerat el.

Ce l-aţi întreba? Aş profita de ocazie să pun o întrebare care i-a pasionat pe experţii în Darwin, vreme de decenii. Aşa cum se ştie, Darwin şi Alfred Russel Wallace au prezentat teoria evoluţiei prin selecţie naturală cam în acelaşi timp. Darwin a aflat că aveau idei similare cînd Wallace i-a trimis o scrisoare şi un eseu din Indonezia, întrebîndu-l ce părere are. Materialul l-a supărat pe Darwin, care dorea să se poarte ca un gentleman în faţa unei decoperiri simultane, dar în acelaşi timp voia să i se acorde credit pentru o teorie la care meditase peste 20 de ani. Teoriile lui Darwin şi Wallace au fost citite în aceeaşi sesiune a Linnaean Society din Londra, pe 1 iulie 1858, şi publicate alături în transcrierile sesiunii. Este una dintre cele mai faimoase coincidenţe din istoria ştiinţei, dar misterul persistă în privinţa succesiunii evenimentelor.

Darwin i-a scris prietenului său Charles Lyell pe 18 iunie 1858, spunînd că a primit scrisoarea şi eseul lui Wallace în aceeaşi zi. Totuşi, aceste materiale ale lui Wallace au dispărut din corespondenţa lui Darwin. Nu e ceva neobişnuit, dar savanţii care au studiat programul poştei maritime au sugerat, cu suficiente dovezi, că Darwin a primit, de fapt, textele lui Wallace nu la jumătatea lui iunie, ci în mai. Ceea ce înseamnă că Darwin ar fi putut să aibă o întreagă lună ca să se gîndească la coincidenţă şi ce putea să facă în această privinţă. Unii istorici au sugerat cu amărăciune că Darwin a folosit timpul ca să-i fure ideile lui Wallace şi că Originea speciilor, publicată în 1859, n-ar fi întru totul originală. Este, cu siguranţă, o prostie, dar chestiunea succesiunii evenimentelor rămîne.

Cum aţi descrie seara? Fără asperităţi, dar suprarealistă. Aş fi copleşit de acest mare om. Ar fi suprarealistă fiindcă Darwin ar avea negreşit probleme să se obişnuiască cu tehnologia de astăzi (cum ar fi camera digitală pe care aş folosi-o să ne fotografiem împreună).

Ce ar crede despre faptul că ideile şi personalitatea sa sînt atacate de creaţionişti şi de adepţii design-ului inteligent? Mă îndoiesc că ar fi teribil de nervos din cauza persistenţei creaţionismului, dar ar putea fi frustrat că, după 150 de ani de dovezi acumulate care demonstrează adevărul darwinismului, unii oameni religioşi încă refuză să-l accepte. Despre argumente de genul design-ului inteligent, el are cîteva cuvinte faimoase: “Ignoranţa obţine adesea mai multă încredere decît cunoaşterea: cei care cunosc puţin – nu cei care cunosc mult – sînt aceia care afirmă că o problemă sau alta nu va putea fi rezolvată niciodată de ştiinţă”.

Jerry Coyne este profesor de ecologie şi evoluţie la Universitatea din Chicago

Jurnalistul de ştiinţă: James Randerson

Science correspondent for The Guardian.

Ce i-aţi spune? Profesorul Jones îi va vorbi despre gene; mi-ar plăcea să fac un pas în plus şi să-i vorbesc despre ADN – despre eleganta lui structură spiralată, despre felul în care se autocopiază şi despre codul ADN care conduce la formarea proteinei. Şi mai interesantă pentru el – cred – va fi universalitatea (cu cîteva mici excepţii) limbajului ADN în toate tărîmurile vieţii, de la bacterii la elefanţi. Această dovadă demonstrează teoria lui despre o origine comună a tuturor formelor de viaţă. Cred că va fi copleşit de descoperire. Este remarcabil că Darwin a avut dreptate cu teoria sa, fără a înţelege pe deplin mecanismul moştenirii genetice.

Ce l-aţi întreba? L-aş întreba despre credinţa lui personală sau absenţa ei. Poate surprinzător pentru cineva a cărui operă a aruncat mănuşa religiei mai mult decît orice altă descoperire ştiinţifică, e dificil să ne dăm seama din cărţile şi corespondenţa lui ce credea cu adevărat despre Dumnezeu. Oamenii îi scriau des, întrebîndu-l ce loc a mai lăsat teoria lui pentru credinţa lor. Răspundea întotdeauna curtenitor şi scurt, fără să dezvăluie multe. Iată o asemenea replică, din 1866: “Părerea mea nu cîntăreşte mai mult decît a oricărui om care a meditat asupra acestui subiect”. Un lucru e sigur. Ştiinţa lui nu a făcut nimic ca să cimenteze credinţa într-un creator.

Soţia lui, Emma, era foarte credincioasă şi a scris că “un hău dureros” s-ar putea deschide între ei din cauza îndoielilor lui religioase. Iar în 1879, Darwin îi scria astfel prietenului său, John Fordyce: “În cele mai extreme schimbări de perspectivă ale mele, nu am fost niciodată un ateist în sensul de a nega existenţa unui Dumnezeu. Cred că în general – şi tot mai puternic pe măsură ce înaintez în vîrstă – agnostic ar fi cuvîntul care poate descrie cel mai bine starea mea mentală”.

Ce i-aţi aduce? Sentinţa judecătorului John Jones în procesul Şcolii din Dover asupra predării evoluţionismului în şcoală, Pennsylvania, 2005. Cred că l-ar încînta felul în care Jones înţelege să demoleze, în 139 de pagini, argumentul design-ului inteligent: “Pentru a ajunge aici, am pus întrebarea esenţială dacă design-ul inteligent este ştiinţă. Am tras concluzia că nu este şi, mai mult, că design-ul inteligent nu poate fi decuplat de antecedentele lui creaţioniste şi, în consecinţă, religioase”. Cum aţi descrie seara? Copleşitoare. Nu se întîmplă des să-ţi întîlneşti eroul de o viaţă.

Ce-ar crede despre faptul că ideile şi personalitatea sa sînt atacate de creaţionişti şi adepţii design-ului inteligent? Nu l-ar surprinde prea mult. El şi-a dat seama de dificultatea pe care ideile sale o reprezentau pentru cei care credeau într-un Dumnezeu personal, creator al Universului. Ar fi uluit, probabil, că atît de mulţi oameni din cea mai avansată ţară, tehnologic şi ştiinţific vorbind, SUA, resping teoria sa.

James Randerson este ziarist specializat în ştiinţă, The Guardian