Ironiile tragice ale terorii lui Breivik

Cu trei săptămîni în urmă, Londra comemora şase ani de la atentatele sinucigaşe cu bombă din 7 iulie 2005. Oslo va avea acum, an de an, propria lui zi de tragică comemorare. Chiar şi pentru cei care au supravieţuit evenimentelor din 7 iulie – ca să nu mai vorbim de celelalte, nenumărate, atentate cu bombă, de la IRA la neo-nazişti, cărora Londra le-a fost martoră în ultimele decenii –, ceva din dezlănţuirea ucigaşă din Oslo şi Utoya a lui Anders Behring Breivik şoca încă, visceral: lipsa totală de sens a masacrului, combinată cu brutalitatea asasinatului cu sînge rece.

Era, poate, inevitabil ca atacul lui Breivik să fie descris, iniţial, ca un complot islamist. Pentru unii, care nu doresc să privească mai departe, orice formă de terorism poartă marca “musulman”. Dar ironia nu e doar că ura lui Breivik faţă de islam a condus la o oroare pe care mulţi au considerat-o islamică, ci şi că, totodată, nimic nu seamănă mai mult cu mentalitatea lui Breivik decît cea a unui islamist jihadist.

Jihadiştii se consideră soldaţi politici care aduc teroare în Occident, ca răspuns la intervenţia Occidentului în ţările musulmane. Breivik crede că poartă un război împotriva preluării musulmane a Europei creştine. Cu toţii folosesc limbajul “ciocnirii civilizaţiilor” pentru a-şi justifica atrocităţile. Într-un anumit sens, acţiunile lor sînt conduse de ideologiile lor pervertite. Dar aceste acţiuni politice nu se încadrează, în nici unul dintre cazuri, într-o direcţie tradiţională. Ceea ce-i uneşte pe Breivik şi pe jihadişti e, mai degrabă, caracterul arbitrar şi nihilist al violenţei acestora, care, în pofida retoricii lor, nu e angajată în nici o cauză politică.

Cînd, anul trecut, Taimour Abdulwahab al-Abdaly a vrut să declanşeze un măcel pe străzile Stockholm-ului, încercînd să se arunce în aer în mijlocul unei mulţimi care făcea cumpărături de Crăciun, am scris în publicaţia suedeză Expressen că “prima lecţie este necesitatea respingerii categorice a închipuirii potrivit căreia atentatul cu bombă a fost o reacţie, fie şi distorsionată, la perceperea unei nedreptăţi politice”. Atentatul “nu a fost în mai mare măsură o reacţie la nemulţumirile (reale sau percepute) ale musulmanilor, decît a fost explozia din Oklahoma City, în America anului 1995, o reacţie la perceperea neajunsurilor guvernului SUA”. Al-Abdaly, remarcam, “a părut să fie condus nu atît de furie politică, cît de ură faţă de întreaga lume din jurul său şi de o profundă indiferenţă la consecinţele acţiunilor sale. Oricît de mult am extinde conceptul de “politic”, rămîne imposibil de imaginat că planul asasinării a zeci de cumpărători de Crăciun ar putea fi vreun fel de reacţie politică”.

Asta a fost valabil pentru oricare dintre atentatele cu bombă islamiste. A fost valabil şi pentru nenorocirea din Oklahoma City. Şi este valabil şi pentru masacrul de la Utoya.

Atît jihadiştii, cît şi Breivik par să fie mînaţi nu atît de o ideologie politică, cît de o căutare disperată şi alienată a identităţii, de o căutare dirijată de un sentiment de paranoia culturală, de o dezgustătoare autocompătimire şi de o autovictimizare claustrofobă. Islamiştii vor, în primul rînd, să restaureze un islam “autentic”, care nu a existat niciodată, şi să impună această identitate tuturor musulmanilor. Similar, Breivik vrea să stabilească o Europă creştină autentică, care, din nou, nu a existat niciodată, epurată de poluarea musulmană. Faptul că el utilizează simbolul crucii roşii a cavalerilor templieri sugerează un creştinism asimilat din paginile lui Dan Brown.

De aici rezultă ironia atacului lui Breivik asupra multiculturalismului. În ultimii ani, multiculturalismul a ajuns să aibă două semnificaţii între care se face prea rar distincţie. El se referă la o societate diversificată datorită imigraţiei în masă. Dar se referă şi la strategiile politice necesare gestionării unei astfel de diversităţi. Problema acestor politici este că subminează, prin încadrarea oamenilor în forme etnice şi culturale fixe, o bună parte din ceea ce este valoros la diversitate, şi prejudiciază ideea unei cetăţenii comune.

Sînt de multă vreme un susţinător al diversităţii, dar un critic al multiculturalismului. Breivik, pe de altă parte, se opune diversităţii tocmai fiindcă vrea să încadreze oamenii în forme culturale fixe. Ironia este că, în ciuda urii sale faţă de multiculturalism, credinţa lui Breivik în “ciocnirea civilizaţiilor” se bazează pe noţiuni de diversitate şi de identitate culturală nu atît de diferite de cele care animă multe dintre politicile multiculturale. El se aseamănă şi în această privinţă cu islamiştii jihadişti.

Poate că cea mai importantă similitudine dintre Breivik şi jihadişti este că ambii dispreţuiesc ideea unei societăţi deschise, liberale, întemeiate pe dezbatere, dialog şi pe impactul diverselor valori şi credinţe, dispuse să se schimbe. De aceea, e important să nu ascultăm corul tot mai răsunător al vocilor potrivit cărora lecţia fundamentală a actului terorist al lui Breivik este că Norvegia a devenit prea deschisă, prea liberală şi prea tolerantă, o ţară cu o securitate prea laxă, prea nepregătită pentru a înfrunta astfel de orori. În ultimii zece ani, reacţia la jihadismul islamic din Marea Britanie, din America şi din alte părţi a fost modelată de o senzaţie de frică şi de panică, care a înlesnit autorităţilor sporirea gradului de supraveghere, extinderea puterii poliţieneşti şi îngrădirea libertăţii de expresie. Combaterea terorismului a dus la monstruozităţi de genul Guantanamo Bay, la “extraordinary rendition” (extrădare excepţională) şi la tortură. Călcînd astfel în picioare libertăţile fundamentale, liderii occidentali au îndeplinit, de fapt, munca teroriştilor, în locul lor.

Nu trebuie permis ca acelaşi lucru să se întîmple ca replică la ceea ce a făcut Breivik. La fel cum Dreapta a alimentat teama de o “preluare musulmană” a Occidentului şi faţă de crearea “Eurabiei”, mulţi dintre cei de stînga trag un semnal de alarmă cu privire la intenţia reţelelor neofasciste de a semăna teroare. De fapt, nu există nici o dovadă că Breivik făcea parte dintr-o conspiraţie care să implice grupări neofasciste. Şi nu există nici dovezi că atentate ca cel al lui Breivik au legătură cu impactul ideologiei de extremă dreaptă. După cum a arătat universitarul Robert Ford, un cercetător de vîrf al mişcărilor de extremă dreaptă, nu există “nici un studiu care să arate că masacrele au loc mai frecvent în ţările cu mişcări puternice de extremă dreaptă, decît în ţările în care asemenea mişcări nu există”. Trebuie să combatem neofascismul şi bigotismul antimusulman, la fel cum trebuie să combatem şi islamismul, dar trebuie să avem totodată, în ambele cazuri, o perspectivă justă asupra naturii ameninţării.

Relativa deschiderea şi liberalismul Norvegiei sînt dintre calităţile ei cele mai de preţ. Dacă naţiunea ar deveni închisă, neliberală şi paranoică, asta nu ar însemna mai multă siguranţă. Ar însemna însă că Breivik a cîştigat.