Holocaustul: realitatea ignorată

Deşi Europa prosperă, politicienii şi scriitorii săi sînt preocupaţi de moarte. Uciderea în masă a civililor europeni între 1930 şi 1940 este punctul de referinţă al discuţiilor confuze de astăzi despre memorie şi piatra de temelie a eticii împărtăşite de europeni. Birocraţiile Germaniei naziste şi ale Uniunii Sovietice au transformat vieţile individuale în moarte în masă, persoanele umane în cote care urmau să moară. Sovieticii şi-au ascuns împuşcările în masă în păduri întunecoase şi au falsificat arhivele regiunilor în care au înfometat oamenii pînă la moarte; germanii au avut lucrători-sclavi care să îngroape şi să ardă trupurile evreilor, victime pe ruguri uriaşe. Noi, istoricii, atît cît putem, trebuie să luminăm aceste umbre şi să numărăm aceste victime. Încă nu am făcut acest lucru. Auschwitz, considerat în general simbolul adecvat sau chiar cel mai important al răului produs de uciderea în masă, reprezintă, de fapt, doar începutul cunoaşterii, un punct de plecare al adevăratei socoteli cu trecutul, care abia acum se arată.

Principalele motive pentru care ştim ceva despre Auschwitz ne deformează înţelegerea Holocaustului: ştim despre Auschwitz pentru că acolo au existat supravieţuitori, şi au existat supravieţuitori deoarece Auschwitz a fost un lagăr de concentrare şi o fabrică a morţii, în acelaşi timp. Aceştia au fost în mare parte evrei vest-europeni, pentru că la Auschwitz aceştia erau trimişi de obicei. După Al Doilea Război Mondial, supravieţuitorii evrei din Europa de Vest au fost liberi să scrie şi să publice aşa cum doreau, pe cînd evreii est-europeni, prizonieri în spatele Cortinei de Fier, nu puteau. În Vest, amintirile despre Holocaust puteau (deşi foarte încet) să intre în scriitura istorică şi în conştiinţa publică.

Această formă de istorie a supravieţuitorilor, pentru care operele lui Primo Levi sînt cel mai bun exemplu, surprinde inadecvat realitatea uciderii în masă. Jurnalul Annei Frank vorbeşte despre comunităţi evreieşti europene asimilate, precum cea germană şi cea daneză, a căror tragedie, deşi oribilă, a fost doar o mică parte a Holocaustului. În 1943 şi 1944, cînd au avut loc majoritatea crimelor în rîndul evreilor vest-europeni, Holocaustul era, în mare măsură, complet. Două treimi dintre evreii care vor fi ucişi în timpul războiului erau deja morţi la sfîrşitul anului 1942. Principalele victime, evreii polonezi şi evreii sovietici, au fost omorîţi de gloanţele trase din cuiburi ale morţii sau de monoxidul de carbon din motoarele cu combustie internă, pompat în camerele de gazare din Treblinka, Belzec şi Sobibor din Polonia ocupată.

Auschwitz, ca simbol al Holocaustului, îi exclude pe aceia care au fost în centrul evenimentului istoric. Cel mai mare grup al victimelor Holocaustului – evreii ortodocşi şi vorbitori de idiş din Polonia sau, în vocabularul german, Ostjuden – a fost înstrăinat cultural de vest-europeni, inclusiv de evreii din Europa de Vest. Pînă la un anumit grad, aceştia continuă să fie marginalizaţi în memoria Holocaustului. Fabrica morţii Auschwitz-Birkenau a fost construită pe teritorii aparţinînd azi Poloniei, deşi la acel timp erau parte a Reich-ului german. Auschwitz este, astfel, asociat cu Polonia din zilele noastre, de către oricine o vizitează, deşi acolo au murit relativ puţini evrei polonezi şi aproape nici un evreu sovietic. Cele două mari grupuri de victime aproape lipsesc din simbolul memorialului.

O viziune adecvată a Holocaustului ar trebui să plaseze Operaţiunea Reinhardt – uciderea evreilor polonezi din 1942 – în centrul istoriei sale. Evreii polonezi au fost cea mai mare comunitate evreiască din lume, iar Varşovia – cel mai important oraş evreiesc. Această comunitate a fost exterminată la Treblinka, Belzec şi Sobibor. Aproximativ 1,5 milioane de evrei au fost ucişi în aceste trei locuri, 780.863 numai la Treblinka. Doar cîteva zeci de oameni au supravieţuit acestor fabrici ale morţii. Belzec, deşi pe locul al treilea în ceea ce priveşte crimele Holocaustului, după Auschwitz şi Treblinka, este foarte puţin cunoscut. 434.508 evrei au pierit în acea fabrică a morţii şi doar doi-trei au supravieţuit. Încă un milion de evrei polonezi au fost ucişi în alte feluri, unii la Chelmno, Majdanek sau Auschwitz, mulţi alţii împuşcaţi în acţiunile din jumătatea de est a ţării.

Una peste alta, chiar dacă numărul evreilor ucişi de gloanţe n-a fost la fel de mare ca al celor ucişi prin gazare, ei au murit de gloanţe în locuri uitate într-o amintire ceţoasă. A doua parte foarte importantă a Holocaustului este uciderea în masă prin împuşcare în Polonia de Est şi în Uniunea Sovietică. A început cu împuşcarea, de către SS Einsatzgruppen, a bărbaţilor evrei, în iunie 1941, urmată de uciderea femeilor şi a copiilor evrei, în iulie, şi exterminarea întregii comunităţi evreieşti, în august şi septembrie. La sfîrşitul anului 1941, germanii (împreună cu trupele locale auxiliare şi cu trupele române) au omorît un milion de evrei din Uniunea Sovietică şi Ţările Baltice. Este echivalentul numărului total de evrei ucişi la Auschwitz în timpul întregului război. Pînă la sfîrşitul lui 1942, germanii (iarăşi, cu sprijin local consistent) au împuşcat alţi 700.000 de evrei, iar populaţiile de evrei sovietici de sub controlul lor au încetat să mai existe.

Au existat martori şi cronicari evrei sovietici, precum Vasili Grossman. Dar lui, ca şi altora, i s-a interzis să prezinte Holocaustul ca pe un eveniment evreiesc. Grossman a descoperit Treblinka în calitate de jurnalist alături de Armata Roşie, în septembrie 1944. Poate pentru că ştia ce au făcut germanii cu evreii în Ucraina sa natală, a fost în stare să ghicească ce s-a întîmplat acolo şi a scris o carte despre asta. A numit Treblinka un “iad” şi l-a plasat în centrul războiului şi al secolului. Dar pentru Stalin, uciderea în masă a evreilor trebuia să fie văzută ca o suferinţă a “cetăţenilor”. Grossman a ajutat la realizarea unei Cărţi Negre a crimelor săvîrşite de germani împotriva evreilor sovietici, pe care autorităţile sovietice au interzis-o mai tîrziu. Stalin susţinea în mod eronat că, dacă un anumit grup a suferit în mod special sub ocupaţia germană, erau ruşii. Astfel, stalinismul ne-a obstrucţionat perspectiva corectă asupra crimelor în masă ale lui Hitler.

Pe scurt, Holocaustul a însemnat, în ordine: Operaţiunea Reinhardt, Shoah cu gloanţe, Auschwitz; sau Polonia, Uniunea Sovietică, restul. Din aproximativ 5,7 milioane de evrei omorîţi, trei milioane au fost cetăţeni polonezi înainte de război şi un alt milion – cetăţeni sovietici: luaţi împreună, 70% din total. (După evreii sovietici şi polonezi, următorul grup mare de evrei omorîţi au fost din România, Ungaria şi Cehoslovacia. Dacă îi luăm în calcul şi pe aceştia, caracterul est-european al Holocaustului devine şi mai clar.)

Chiar şi această imagine corectată a Holocaustului conduce către un sens incomplet al amplorii politicilor de ucidere în masă a germanilor în Europa. “Soluţia finală”, cum îi spuneau naziştii, a fost la început numai unul dintre proiectele de exterminare care urmau să fie aplicate după un război victorios împotriva Uniunii Sovietice. Dacă lucrurile se desfăşurau aşa cum se aşteptau Hitler, Himmler şi Göring, forţele germane ar fi aplicat un “Plan de înfometare” în Uniunea Sovietică în iarna 1941-1942. În timp ce produsele agricole din Ucraina şi din Rusia de Sud ar fi fost trimise în Germania, aproape 30 de milioane de oameni din Belarus, Rusia de Nord şi oraşele sovietice ar fi fost înfometaţi pînă la moarte. “Planul de înfometare” ar fi fost doar un preludiu la “Generalplan Ost”, planul de colonizare pentru vestul Uniunii Sovietice, care urmărea eliminarea a 50 de milioane de oameni.

Germanii au reuşit să îndeplinească anumite politici care au unele asemănări cu aceste planuri. Ei au expulzat o jumătate de milion de polonezi non-evrei din teritoriile anexate Reich-ului. Un Himmler nerăbdător a ordonat aplicarea unei prime etape a “Generalplan Ost” în estul Poloniei: zece mii de copii au fost ucişi şi o sută de mii de adulţi – izgoniţi. Wehrmacht-ul a înfometat intenţionat aproape un milion de oameni în asediul Leningradului şi încă o sută de mii în oraşele ucrainene. Aproape trei milioane de soldaţi sovietici capturaţi au murit de foame sau de boală în lagărele germane cu prizonieri de război. Aceşti oameni au fost ucişi intenţionat: în timpul asediului Leningradului, au existat planul şi intenţia înfometării oamenilor pînă la moarte. Dacă Holocaustul nu ar fi avut loc, acestea ar fi numite cele mai oribile crime de război din istoria modernă.

În cadrul acţiunilor împotriva partizanilor, germanii au ucis probabil 750.000 de oameni, din care 350.000 numai în Belarus, şi un număr mai mic, dar comparabil, în Polonia şi Iugoslavia. Germanii au ucis mai mult de o sută de mii de polonezi în timpul suprimării Revoltei de la Varşovia din 1944. Dacă Holocaustul nu ar fi existat, şi aceste “represalii” ar fi fost considerate printre cele mai mari crime de război din istorie. Politicile germane de ocupaţie au ucis civili non-evrei şi în alte moduri, de exemplu, prin muncă grea în lagăre de prizonieri. Din nou: aceştia proveneau, în mare parte, din Polonia şi Uniunea Sovietică.

Germanii au ucis ceva mai mult de zece milioane de civili, în cele mai mari acţiuni de ucidere în masă, aproape jumătate dintre ei evrei, iar jumătate non-evrei. Şi evreii, şi non-evreii proveneau în majoritate din aceeaşi parte a Europei. Proiectul de a ucide toţi evreii a fost, în substanţă, realizat; proiectul de a distruge populaţiile slave a fost doar în mică parte aplicat. Auschwitz este doar o introducere la Holocaust, iar Holocaustul e doar o sugestie a planurilor finale ale lui Hitler. Cărţile lui Grossman – Panta Rhei şi Viaţă şi destin – redenumesc teroarea, nazistă şi sovietică deopotrivă, şi ne amintesc că fie şi o caracterizare totală a politicilor germane de ucidere în masă este incompletă ca istorie a atrocităţii din Europa la mijlocul secolului trecut. Omite statul pe care Hitler era profund pornit să-l distrugă, adică celălalt stat care a ucis în masă europeni la mijlocul secolului: Uniunea Sovietică. În întreaga perioadă stalinistă, între 1928 şi 1953, politicile sovietice au ucis, într-o estimare prudentă, peste cinci milioane de europeni. Astfel, cînd cineva analizează numărul total de civili europeni omorîţi de puterile totalitare la mijlocul secolului al XX-lea, trebuie să aibă în vedere trei grupări de mărime relativ egală: evreii ucişi de germani, non-evreii ucişi de germani, şi cetăţenii sovietici ucişi de statul sovietic. Ca regulă generală, regimul german a ucis civili care nu erau cetăţeni germani, în timp ce regimul sovietic a ucis civili care erau cetăţeni sovietici.

Represiunile sovietice sînt identificate cu Gulagul, aşa cum cele naziste sînt identificate cu Auschwitz. Gulagul, cu toate ororile muncii forţate, nu a fost un sistem de ucidere în masă. Dacă acceptăm că uciderea în masă a civililor este în centrul preocupărilor politice, etice şi legale, aceeaşi trăsătură istorică este aplicabilă şi Gulagului, şi Auschwitz-ului. Am aflat despre Gulag pentru că a fost un sistem de lagăre, nu un ansamblu de fabrici ale morţii. Gulagul a întemniţat 30 de milioane de oameni şi a frînt cam trei milioane de vieţi. Dar o mare majoritate a acestor oameni, care au fost trimişi în lagăre, s-a întors în viaţă de acolo. Tocmai pentru că avem o literatură a Gulagului – cartea cea mai cunoscută fiind Arhipelagul Gulag a lui Aleksandr Soljeniţîn – putem să ne imaginăm ororile sale, într-o măsură mai mare decît ne putem imagina ororile Auschwitz-ului.

Aşa cum Auschwitz distrage atenţia de la ororile încă şi mai mari de la Treblinka, Gulagul ne distrage atenţia de la politicile sovietice care au ucis oameni direct şi premeditat, prin înfometare şi gloanţe. Dintre politicile staliniste de ucidere, două au fost cele mai semnificative: foametea colectivizării din 1930-1933 şi Marea Teroare din 1937-1938. Rămîne neclar dacă foametea cazacă din 1930-1932 a fost intenţionată, deşi este clar că peste un milion de cazaci au murit de foame. Este stabilit, dincolo de orice îndoială, că Stalin i-a înfometat pînă la moarte pe ucrainenii sovietici în iarna 1932-1933. Documente sovietice au scos la iveală o serie de ordine din octombrie-decembrie 1933, date cu vădită răutate şi cu intenţia de a ucide. Pînă la urmă, au murit mai mult de trei milioane de locuitori ai Ucrainei Sovietice.

Ceea ce citim despre Marea Teroare ne distrage, de asemenea, atenţia de la adevărata sa natură. Marele roman şi marea carte de amintiri despre această perioadă sînt Întuneric la amiază de Arthur Koestler şi Acuzatul de Alexander Weissberg. Ambele ne concentrează atenţia pe un grup mic al victimelor lui Stalin, lideri comunişti de la oraş, oameni educaţi, unii dintre ei cunoscuţi în Vest. Această imagine domină felul nostru de a înţelege Marea Teroare, dar este incorectă. Luate împreună, epurările din rîndurile elitelor comuniste, ale poliţiei secrete, ale ofiţerilor de armată se ridică la nu mai mult de 47.737 de morţi.

Cea mai mare acţiune întreprinsă în cadrul Marii Terori, Operaţiunea 00447, a fost îndreptată mai ales spre “kulaci”, adică ţărani care deja fuseseră oprimaţi în timpul colectivizării. 386.798 de vieţi. Cîteva minorităţi naţionale, reprezentînd împreună mai puţin de 2% din populaţia sovietică, au dat mai mult de o treime dintre victimele Marii Terori. Într-o operaţiune îndreptată împotriva etnicilor polonezi care erau cetăţeni sovietici, de exemplu, 111.091 oameni au fost împuşcaţi. Dintre cele 681.692 de execuţii din timpul crimelor politice din 1937 şi 1938, operaţiunea “kulaci” şi cele îndreptate împotriva minorităţilor naţionale au însumat 633.955 de victime, mai mult de 90% din total. Aceşti oameni au fost împuşcaţi în secret, aruncaţi în gropi comune şi uitaţi.

Accentul pus pe Auschwitz şi Gulag minimalizează numărul europenilor ucişi şi mută centrul geografic al crimelor în Reich-ul german şi în estul Rusiei. Ca şi Auschwitz, care ne îndreaptă atenţia spre victimele vest-europene ale imperiului nazist, Gulagul cu lagărele sale siberiene cunoscute ne îndepărtează de centrul geografic al politicilor de ucidere sovietice. Dacă ne concentrăm pe Auschwitz şi Gulag, nu mai observăm că într-o perioadă de doisprezece ani, între 1933 şi 1944, cam 12 milioane de victime ale politicilor de ucidere în masă sovietice şi naziste au pierit într-o anumită regiune a Europei, una definită mai mult sau mai puţin de Belarus, Ucraina, Polonia, Lituania şi Letonia de astăzi. În general, cînd avem în vedere Auschwitz-ul şi Gulagul, tindem să ne gîndim la statele care le-au construit ca sisteme, ca tiranii moderne sau state totalitare. Dar un asemenea mod de a privi gîndirea şi politica de la Berlin şi Moscova tinde să treacă cu vederea faptul că uciderile în masă au avut loc mai ales pe teritorii europene situate între Germania şi Rusia, nu în Germania şi Rusia.

Centrul geografic, moral şi politic al Europei uciderilor în masă este Europa de Est, înainte de toate Belarus, Ucraina, Polonia şi Ţările Baltice, pămînturi care au fost subiectul unor politici susţinute ale atrocităţii din partea ambelor regimuri. Locuitorii din Ucraina şi cei din Belarus, mai ales evrei, dar nu numai, au suferit cel mai mult cînd aceste ţări au aparţinut Uniunii Sovietice în timpul teribilului deceniu 1930 şi au fost supuse celor mai grave represiuni germane în anii ’40. Dacă Europa a fost, aşa cum o numeşte Mark Mazower, “un continent întunecat”, Ucraina şi Belarus au fost inima întunericului.

Aprecierile istorice care pot fi privite ca fiind obiective, cum ar fi numărarea victimelor acţiunilor de ucidere în masă, ar putea ajuta la refacerea unei balanţe istorice uşor pierdute. Germanii care au suferit îngrozitor sub conducerea lui Hitler şi în timpul războiului nu se plasează în centrul istoriei crimelor în masă. Chiar dacă îi includem şi pe etnicii germani ucişi în timpul fugii din Armata Roşie, pe cei expulzaţi din Polonia şi Cehoslovacia în 1945-1947 şi pe cei care au fost victimele bombardamentelor asupra Germaniei, numărul total al civililor germani omorîţi de puterea de stat rămîne comparativ mic.

Principalele victime ale politicilor de ucidere directă în rîndul cetăţenilor germani sînt cei 70.000 de pacienţi “eutanasiaţi” şi cei 165.000 de evrei germani. Principalele victime germane ale lui Stalin rămîn femeile violate de Armata Roşie şi prizonierii de război deţinuţi în Uniunea Sovietică. Aproximativ 363.000 de prizonieri germani au murit de foame şi de boli în captivitatea sovietică, la fel circa 200.000 de unguri. Într-o vreme cînd rezistenţa germană faţă de Hitler începe să se bucure de atenţie din partea mass-media, trebuie amintit că unii participanţi la complotul împotriva lui Hitler din iulie 1944 erau chiar în centrul politicilor de ucidere în masă: Arthur Nebe, de exemplu, care a condus Einsatzgruppe B în teritoriile belaruse, în timpul primului val al Holocaustului din 1941; sau Eduard Wagner, intendentul general al Wehrmacht, care i-a scris soţiei sale o scrisoare vioaie despre necesitatea de a le refuza hrana milioanelor de înfometaţi din Leningrad.

Este greu să o uităm pe Anna Akhmatova: “Pămîntul rus iubeşte sîngele”. Totuşi, martiriul şi eroismul rusesc, proclamate acum vehement în Rusia lui Putin, trebuie plasate pe un fundal istoric cît mai larg cu putinţă. Ruşii sovietici – ca oricare alţi cetăţeni sovietici – erau într-adevăr victime ale politicii staliniste: dar riscul de a fi ucişi era mai mic decît în cazul ucrainenilor sau al polonezilor sovietici sau al membrilor altor minorităţi naţionale. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cîteva acţiuni severe de teroare au fost extinse spre Polonia estică şi statele baltice, teritorii absorbite de Uniunea Sovietică. În cel mai cunoscut caz, 22.000 de cetăţeni polonezi au fost împuşcaţi în 1940 la Katyn şi în alte patru locuri; zeci de mii de alţi polonezi şi baltici au murit în timpul sau imediat după deportările către Kazakhstan şi Siberia. În timpul războiului, mulţi ruşi sovietici au fost ucişi de către germani, dar proporţional mai puţini decît belaruşii şi ucrainenii, ca să nu mai vorbesc de evrei. Morţile civililor sovietici sînt estimate la 15 milioane. În medie, 1 din 25 de civili din Rusia a fost ucis de către germani în timpul războiului, în opoziţie cu 1 din 10 în Ucraina (sau Polonia) sau 1 din 5 în Belarus.

Belarus şi Ucraina au fost ocupate o mare parte din timpul războiului, cu armatele germane şi sovietice traversînd întregul lor teritoriu de două ori, în atac sau în retragere. Armatele germane nu au ocupat niciodată mai mult decît o mică porţiune din teritoriul Rusiei, şi asta pentru perioade scurte. Chiar dacă luăm în calcul şi asediul asupra Leningradului şi distrugerea Stalingradului, controlul german asupra civililor ruşi a fost mult mai mic decît asupra belaruşilor, ucrainenilor sau evreilor. Ruşii revendică numărul morţilor din Belarus şi Ucraina ca aparţinînd Rusiei şi îi tratează pe belaruşi, ucraineni şi evrei ca fiind ruşi: acest lucru duce la un imperialism al martiriului, la pretenţia implicită asupra unor teritorii prin revendicarea explicită a victimelor. Aceasta pare să fie linia propusă de noua comisie istorică desemnată de preşedintele Dmitri Medvedev pentru a preveni “falsificările” trecutului Rusiei. Sub legislaţia dezbătută astăzi în Rusia, afirmaţii precum cele de mai sus ar fi un delict penal.

Politicienii ucraineni contracarează monopolul Rusiei asupra suferinţei şi răspund stereotipurilor vest-europene care îi consideră pe ucraineni colaboratori ai Holocaustului, scoţînd în faţă naraţiunea despre propria suferinţă: milioane de ucraineni au fost înfometaţi deliberat de către Stalin. Preşedintele Viktor Iuşcenko îi face ţării sale un mare deserviciu revendicînd zece milioane de morţi: el exagerează astfel, înmulţind cu 3 numărul ucrainenilor omorîţi; este adevărat însă că foametea din Ucraina în 1932-1933 a fost un rezultat al unor decizii politice intenţionate şi a ucis aproape trei milioane de oameni. Cu excepţia Holocaustului, foametea colectivizată a fost cel mai mare dezastru politic în Europa secolului al XX-lea.

Colectivizarea, totuşi, a rămas elementul central al modelului sovietic de dezvoltare şi a fost copiat mai tîrziu de regimul comunist chinez, cu o consecinţă previzibilă: zeci de milioane de morţi provocate de foamete în Marele Salt Înainte al lui Mao.

Preocuparea pentru Ucraina ca sursă de hrană a fost comună lui Hitler şi lui Stalin. Amîndoi doreau să controleze şi să exploateze grînarul ucrainean şi amîndoi au provocat foamete: Stalin – în întreaga ţară; Hitler – în oraşele şi lagărele cu prizonieri de război. Unii dintre prizonierii ucraineni care au îndurat foametea în lagăre în 1941 supravieţuiseră foametei din 1933.

Întîmplător, politicile germane de înfometare sînt parţial responsabile pentru ideea că ucrainenii au colaborat de bunăvoie la Holocaust. Cei mai cunoscuţi colaboratori ucraineni au fost gardienii de la fabricile morţii de la Treblinka, Belzec şi Sobibor. Ceea ce se spune mai rar este că germanii au recrutat cele dintîi cadre de acest fel, soldaţi sovietici capturaţi, chiar din lagărele proprii de prizonieri de război. Ei i-au salvat pe unii de la înfometarea în masă, o mare crimă în Est, pentru a-i face colaboratori la altă crimă, Holocaustul.

Istoria Poloniei este sursa unei confuzii nesfîrşite. Ţara a fost atacată şi ocupată nu de unul, ci de ambele state totalitare între 1939 şi 1941, cînd Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, pe atunci aliate, i-au exploatat teritoriile şi au exterminat o mare parte din intelligentsia din acea vreme. Capitala Poloniei a fost locul unde au avut loc nu una, ci două dintre cele mai mari răscoale împotriva puterii germane în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: răscoala din ghettoul Varşoviei în 1943, după care ghettoul a fost ras de pe faţa pămîntului, şi răscoala Armatei Poloneze în 1944, după care a fost distrus restul oraşului. Aceste două exemple centrale de rezistenţă şi crime în masă erau confundate în mass-media germană în august 1994, 1999 şi 2004, la toate aniversările recente, o dată la cinci ani, ale răscoalei din Varşovia, şi aşa va fi şi în august 2009.

Dacă vreuna dintre ţările europene, abandonată în alt moment istoric, pare să nu-şi găsească locul în Europa de astăzi, aceasta este Belarus, sub dictatura lui Aleksandr Lukaşenko. Deşi preferă să ignore cîmpurile în care au avut loc uciderile în masă sovietice din ţara sa, dorind să construiască o autostradă peste gropile morţii de la Kuropaty, în unele privinţe, Lukaşenko îşi aminteşte istoria europeană mai bine decît criticii săi. Înfometînd prizonierii sovietici, împuşcînd şi gazînd evrei sau împuşcînd civili în acţiunile anti-partizane, forţele germane au făcut din Belarus locul cu cei mai mulţi morţi din lume, între 1941 şi 1944. Jumătate din populaţia belarusă a fost ori omorîtă, ori exilată forţat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: nimic de felul acesta nu se poate spune despre o altă ţară europeană.

Amintirile Belarus-ului despre această experienţă, cultivate de actualul regim dictatorial, ajută la explicarea suspiciunilor faţă de iniţiativele venite din Vest. Pe deasupra, vest-europenii ar fi, în general, surprinşi să afle că Belarus a fost atît epicentrul uciderilor în masă din Europa, cît şi baza operaţiunilor partizanilor antinazişti care chiar au contribuit la victoria Aliaţilor. Este incredibil că o asemenea ţară poate fi complet scoasă din istoria Europei. Absenţa Belarus-ului din discuţiile despre trecut este cel mai clar semn al diferenţei între memorie şi istorie. La fel de răvăşitor ca absenţa economiei.

Deşi istoria uciderilor în masă a avut mult de-a face cu calculele economice, memoria evită orice element care poate face crima să pară raţională. Şi Germania nazistă, şi Uniunea Sovietică au urmat o cale a economiei autosuficiente, Germania dorind să echilibreze industria cu o utopie agrară în Est, iar URSS dorind să-şi depăşească decalajul agrar printr-o rapidă industrializare şi urbanizare. Ambele regimuri tindeau către autarhia economică într-un imperiu vast şi vizau controlul Europei de Est. Ambele considerau statul polonez o aberaţie istorică; ambele vedeau Ucraina şi solul său bogat ca fiind indispensabile. Ele au definit diferite grupuri drept inamici ai propriilor proiecte, deşi planul german de a omorî fiecare evreu n-a fost egalat de vreo politică sovietică, în totalitatea scopurilor sale. Crucial este faptul că ideologia care legitima moartea în masă era şi o viziune a dezvoltării economice. Într-o lume a lipsurilor, mai ales ale rezervelor de hrană, ambele regimuri au integrat crima în masă, în planificarea economică.

Au făcut acest lucru într-un mod care ne pare obscen şi înspăimîntător astăzi, dar care era suficient de plauzibil pentru a motiva un mare număr de oameni în acea vreme. Mîncarea nu mai este o grijă, cel puţin în Vest; dar alte resurse sînt sau vor fi în curînd. În secolul XXI, vom suporta lipsa apei potabile, a aerului curat sau a energiei necostisitoare. Schimbarea climei poate aduce o ameninţare a foametei în altă formă.

Dacă există o lecţie politică generală a istoriei uciderii în masă, aceea e nevoia de a fi prevăzător în ceea ce priveşte aşa-numita dezvoltare privilegiată: încercările statelor de a realiza o expansiune politică care îşi desemnează victimele, care motivează prosperitatea prin mortalitate. Posibilitatea ca uciderea unui grup să avantajeze un alt grup nu poate fi exclusă, sau cel puţin aşa se poate întrevedea. Este o versiune a politicilor la care Europa a fost martoră şi poate fi şi de acum încolo. Singurul răspuns acceptabil este un angajament etic faţă de individ, şi anume că un individ valorează mai mult în viaţă decît mort, iar planurile de mai sus devin de negîndit.

Europa de astăzi este remarcabilă mai ales pentru unitatea şi prosperitatea ei, cu dreptate socială şi drepturi ale omului. Probabil mai mult decît orice alt colţ din lume este imună, cel puţin în prezent, faţă de astfel de preocupări fără suflet în vederea creşterii economice. Totuşi, memoria a produs unele ciudate devieri de la istorie, într-o vreme cînd este nevoie de istorie mai mult ca oricînd. Trecutul recent al Europei poate semăna cu viitorul apropiat al restului lumii. Acesta este încă un motiv pentru a face aprecieri cît mai corecte.