Generaţia disidenţei, ideea europeană şi divergenţa transatlantică

Pe 16 iulie 2009 s-a ţinut la sediul German Marshall Fund din Washington o masă rotundă consacrată aşteptărilor pe care le au ţările din Europa Centrală şi de Est de la administraţia Obama. În jurul fostului secretar de stat american Madeleine Albright, care, în virtutea originii sale cehe, a fost întotdeauna sensibilă faţă de soarta fostei Europe comuniste, erau reunite personalităţi central-europene de prim-plan. Această reuniune avea loc după ce, cu trei zile înainte, fusese publicată o scrisoare deschisă către administraţia Obama din partea a 33 de personalităţi din Europa Centrală şi de Est, printre care Václav Havel, fost preşedinte al Republicii Cehe, Lech Walesa, fost preşedinte al Poloniei, şi Emil Constantinescu, fost preşedinte al României.1

Elitele tranziţiei nu sînt mulţumite de Obama

Mesajele scrisorii deschise se pot rezuma în cinci puncte, cele mai multe exprimînd nelinişti: 1. ţările Europei Centrale şi de Est au fost cele mai mari susţinătoare ale relaţiei transatlantice în NATO şi în Uniunea Europeană după 1989; 2. administraţia Obama nu pare să aibă în vedere că Europa Centrală şi de Est trebuie să rămînă în centrul politicii externe americane; 3. popularitatea Statelor Unite este în scădere în societăţile şi în ţările Europei Centrale şi de Est, Uniunea Europeană a devenit privilegiată; 4. în Europa Centrală şi de Est a ajuns la putere o nouă generaţie de responsabili politici, care a uitat lecţiile comunismului şi care nu îşi dă seama că Rusia lui Putin n-a abandonat agenda sa expansionistă din secolul al XIX-lea, chiar dacă acum utilizează metodele tactice ale secolului XXI; 5. din toate aceste motive, preşedintele Obama trebuie să reafirme cu claritate că Statele Unite îşi păstrează vocaţia de a fi o putere europeană şi trebuie să definească o politică activă, care să-i permită în continuare angajarea deplină pe Bătrînul Continent. Această scrisoare deschisă, ca şi masa rotundă care a urmat, nu prea a fost comentată în Europa de Vest. Este totuşi un revelator al caracteristicilor care marchează Europa postcomunistă.

Cea dintîi este o neîncredere destul de mare în Obama (cu unele excepţii, precum Havel) a elitelor care au avut responsabilităţi politice după 1989 şi care au asigurat democratizarea ţărilor lor. Cînd ziarele franceze subliniază “obamania” aproape unanimă a elitelor europene, au în vedere (cum o fac, din păcate, prea des!) doar vechea Europă de Vest. Elitele aflate la putere pînă de curînd în Europa Centrală şi de Est îl iubeau pe Bush pentru că el încarna rezistenţa prin forţă în faţa inamicilor libertăţii. Să ne amintim de cele două scrisori, una din 30 ianuarie 2003 (numită “Scrisoarea celor 8”) şi alta din 5 februarie 2003 (numită “Scrisoarea de la Vilnius”) prin care cea mai mare parte a conducătorilor din Europa Centrală şi de Est, dar şi din Balcanii de Vest, chemau Europa să facă front comun cu George W. Bush împotriva lui Saddam Hussein şi împotriva poziţiei franco-germane de non-intervenţie în Irak. Cele două scrisori l-au făcut pe Jacques Chirac să declare atunci că aceste ţări (candidate la Uniunea Europeană) “au pierdut o bună ocazie de a tăcea”; o replică stîngace, prost primită în ţările din Est, care a creat o tensiune considerabilă faţă de Franţa.

Nu e întîmplător nici faptul că discursul neoconservator a sedus o parte a elitelor central-europene, mai ales pe acelea care făcuseră disidenţă în timpul comunismului. Nu trebuie să uităm niciodată că disidenţii îşi considerau lupta ca o restaurare a binelui democratic împotriva răului comunist şi, prin urmare, ca o revenire la “civilizaţia” occidentală împotriva “barbariei” impuse de Uniunea Sovietică. Seducţia se sprijinea şi pe faptul că aceşti ex-disidenţi au fost întotdeauna convinşi că democraţia nu este niciodată un bun cîştigat şi că, prin urmare, trebuie stabilit un raport de forţă cu dictaturile. Pe scurt, negocierea cu regimurile non-democratice nu foloseşte la cine ştie ce; trebuie, dimpotrivă, stabilită o superioritate pe care doar capacitatea de intervenţie militară a Statelor Unite o poate impune. În Republica Cehă, fostul viceprim-ministru Alexandr Vonda, care a fost unul dintre protagoniştii “Chartei 77” alături de Václav Havel, încarnează perfect acest curent de gîndire. Considerînd că Statele Unite trebuie să reia diplomaţia dialogului, Barack Obama nu putea stîrni, în aceste elite ale Europei Centrale şi de Est, decît o nelinişte legată de eventuala sa naivitate în faţa unei lumi care e departe de a fi pacificată. Un om politic ceh declara (într-o convorbire privată), cu cîteva luni înaintea alegerilor americane: “McCain a cunoscut războiul din Vietnam. El ştie că în relaţiile internaţionale e nevoie uneori, din păcate, de forţă. Dar oare Obama înţelege că dictaturile nu ezită niciodată să declare război?”.

Asemenea consideraţii ar fi putut apărea şi în elita poloneză rezultată din disidenţă. Gazeta Wyborcza, un ziar condus de Adam Michnik, a scris adesea, în timpul campaniei electorale americane, că diplomaţia lui Obama riscă să se arate prea blîndă cu dictaturile. Discursul pronunţat de Obama la Praga pe 5 aprilie 2009, cu ocazia summit-ului SUA-Uniunea Europeană, a întărit îndoielile. Declarînd că aspiraţia Statelor Unite este ca secolul XXI să fie o lume fără arme nucleare şi pledînd pentru o întărire a tratatului de non-proliferare, Obama nu putea decît să provoace neliniştea tuturor est-europenilor care gîndesc, dimpotrivă, că descurajarea nucleară este factorul care a permis “stăpînirea” URSS la vremea sa. Pasajele din discursul de la Praga care au suscitat cele mai mari rezerve au fost cele despre “dreptul Iranului de a dispune de un program nuclear civil paşnic” şi despre continuarea instalării bazelor antirachetă în Polonia şi Republica Cehă, cu excepţia cazului în care “ameninţarea iraniană este eliminată”, ceea ce dă de înţeles că ar fi posibilă o negociere cu Teheranul şi, oarecum, că s-ar oferi o satisfacţie Rusiei lui Putin, care se opune proiectului. (Nota autorului: Pe 17 septembrie 2009, Obama a anunţat oficial abandonarea bazelor antirachetă. Motivele invocate sînt costurile prea mari şi stadiul armamentului nuclear iranian, care n-ar fi atît de avansat pe cît se credea. Data aleasă de administraţia americană n-a fost bine gîndită, căci în acea zi se împlineau 70 de ani de la invazia sovietică în Polonia.)

Dar îndoielile faţă de Obama ale elitelor est-europene care au gestionat tranziţiile de după 1989 nu sînt legate doar de diplomaţie, ci şi, în contextul crizei, de programul său de politică economică. Nu trebuie să uităm că efectele crizei n-au fost aceleaşi pentru toate ţările din Est şi că neoliberalismul a ghidat ieşirea acestora din comunism. O dată în plus, neoliberalismul oficial al administraţiei Bush întărea doxa economică central-europeană, în timp ce discursul administraţiei Obama asupra necesităţii unei reglementări a activităţilor financiare alimentează suspiciunea unui socialism care avansează pe nevăzute. Cu cîteva zile înainte de discursul lui Obama la Praga, premierul ceh Mirek Topolanek, preşedinte în exerciţiu al Consiliului European, declara în faţa Parlamentului European: “Sîntem alarmaţi de faptul că Statele Unite sînt pe cale să repete erorile din anii ’30, precum subvenţiile consistente în toate domeniile, tendinţele protecţioniste, campanii de genul Buy American! ş.a.m.d. Toate aceste măsuri, combinate şi durabile, sînt calea către infern”. Elitele din ţările Europei Centrale şi de Est au considerat după 1989 că ciclul neoliberal mergea împreună cu democraţia. Pentru ele, “democraţie” şi “economie de piaţă liberă” (mai degrabă decît economie socială de piaţă) erau co-substanţiale. Sfîrşitul ciclului neoliberal, care duce la o inflexiune a politicii economice americane, nu poate decît să le neliniştească.

Noi elite, noi raporturi cu SUA şi Europa

A doua învăţătură a acestei scrisori trimite la schimbările care au loc în compoziţia elitelor din Europa Centrală şi de Est şi în viziunea lor asupra lumii. Semnatarii scrisorii, luptători împotriva comunismului şi oameni ai tranziţiei de după 1989, exprimă, despre politică, despre economie şi în general despre lume, o concepţie modelată în totalitate de experienţa lor personală şi de Războiul Rece. Or, se întîmplă că aceste elite care au organizat disidenţa anticomunistă şi au permis revenirea la democraţie în 1989… îmbătrînesc. Ele încep să fie înlocuite de o nouă generaţie, ale cărei concepţii de politică externă nu mai sînt aceleaşi, în măsura în care ele au fost crescute doar în cadrul democraţiei. Un polonez, un ceh sau un slovac de 25 de ani care tocmai şi-au terminat studiile la universităţile din Cracovia, Brno sau Bratislava au fost educaţi doar în democraţie şi, prin urmare, doar în interiorul ei au cunoscut socializarea politică. Ei se simt în primul rînd europeni în sensul în care Uniunea Europeană face parte din viaţa lor cotidiană (chiar şi atunci cînd votează pentru un partid eurosceptic); Statele Unite continuă să seducă, dar sînt foarte departe. Să mergi în Statele Unite e mai greu şi mai costisitor decît să faci un schimb Erasmus cu universităţile din Cambridge, Heidelberg şi Upsalla. Deplasarea necesită uneori viză – de exemplu, pentru polonezi şi români. În fine, Rusia lui Putin, fără să fie o ţară simpatică, nu mai e neapărat percepută ca o ameninţare care nu te lasă să dormi!

O frază din scrisoare, pe care o putem considera fie înduioşătoare, fie un pic patetică, subliniază faptul că în Europa Centrală “este pe cale să apară o nouă generaţie de lideri, care nu mai are memoria trecutului”. A se înţelege: e periculos să ne gîndim că ţările noastre au devenit complet stabile în Europa. Noi, the old boys care am combătut comunismul, unii dintre noi chiar şi ocupaţia nazistă, avem datoria de a le reaminti. Vedem aici tensiunile generaţionale care traversează elitele central-europene şi schimbarea de paradigmă care are loc. Totuşi, trebuie să îi credem pe cei din generaţia “în retragere” că Rusia, chiar dacă nu mai este Uniunea Sovietică, încă n-a devenit o ţară care să te liniştească pe deplin, aşa cum au demonstrat în 2009 tensiunile din jurul livrărilor de gaz, iar în vara lui 2008 invadarea Georgiei.

Uniunea Europeană ca socializare concretă

Noul raport al Europei Centrale şi de Est cu Uniunea Europeană este a treia învăţătură care se desprinde din scrisoare. De fapt, acel “nu ne uitaţi!” adresat lui Obama este, indirect, mărturia că integrarea în Uniunea Europeană constituie principala schimbare pentru societăţile din Europa Centrală şi de Est. În timp ce, pentru semnatarii scrisorii, aderarea la Uniunea Europeană trebuie să fie un mijloc de a întări relaţia transatlantică, după 2004 aderarea e trăită ca un scop în sine. Toate sondajele din 2004 încoace arată că societăţile central şi est-europene, fără să fi devenit antiamericane, consideră că în primul rînd trebuie să existe o solidaritate cu Uniunea Europeană. Această europenizare în privinţa felului de a privi problemele lumii şi relaţiile cu SUA se întîmpla încă din vremea lui Bush. Chiar cetăţenii polonezi, care continuă să exprime un nivel înalt de solidaritate cu Statele Unite, dezaprobau în proporţie de 61% în 2007 tratamentul deţinuţilor de la Guantanamo, iar 52% se pronunţau împotriva modului în care era condus războiul din Irak de către SUA (sondaj PIPA and Globescan, Global Views of the US, 2007). Cît despre proiectul de instalare a bazelor americane antirachetă, 47% dintre polonezi erau împotrivă în octombrie 2008, faţă de 40% pentru, în timp ce 13% nu aveau nici o opinie (sondaj CBOS, Polish Public Opinion, 2008). În ambele cazuri, observăm că opiniile societăţii poloneze – şi, prin extrapolare, ale societăţilor central şi est-europene – se întîlnesc cu ale celorlalte societăţi europene, ceea ce este semnul unei socializări concrete în sînul Uniunii Europene. Nu trebuie să tragem concluzii cu privire la integrarea ţărilor Europei Centrale în Uniunea Europeană bazîndu-ne doar pe refuzul preşedinţilor ceh şi polonez de a semna Tratatul de la Lisabona sau pe euroscepticismul anumitor partide politice.

E mai bine să înţelegem, în special într-o ţară cum e Franţa, că Europa Centrală şi de Est nu este în mod caricatural antieuropeană pentru că e proamericană. Desigur, elitele care au realizat tranziţia după 1989 (inclusiv cele care veneau din comunism) erau adesea însufleţite de un atlantism militant, iar acesta nu-i îndrepta în mod natural spre o politică externă europeană. Dar aceste elite, semnatare ale apelului către administraţia Obama în iulie 2009, au părăsit sau sînt pe cale să părăsească puterea şi sînt înlocuite de o nouă generaţie, care a crescut politic în mod concret în cadrul Uniunii Europene. Şi mai important este că societăţile din Europa Centrală şi de Est exprimă, în materie de politică externă, poziţii care se apropie din ce în ce mai mult de cele ale altor ţări din Uniunea Europeană. Schimbările de generaţie în cadrul elitelor şi al societăţilor vor permite din ce în ce mai mult conceperea unei politici externe europene împreună cu ţările din Europa Centrală şi de Est. Preferinţa lor pentru Statele Unite începe să ţină de istorie.