Dilema '89: Tatăl meu a fost comunist

Eva Karadi: Există o trăsătură comună interesantă în biografiile voastre care ne-a furnizat titlul pentru conversaţia noastră. Martin Simečka, cît de bine cunoşti circumstanţele prin care tatăl tău a devenit comunist?

Martin Simečka: Le cunosc foarte bine pentru că am vorbit cu el despre asta. După ce a fost exclus din partid în 1968, a devenit disident şi a avut timp să reflecteze asupra trecutului. A devenit membru de partid în 1948, la 18 ani. Motivaţia sa personală era tipică pentru generaţia tînără din Cehoslovacia la începutul anilor ’50. Prima republică cehoslovacă era orientată puternic spre stînga: existau un partid social-democrat puternic, un partid comunist şi o puternică mişcare intelectuală de stînga; nu era ceva neobişnuit să fii intelectual de stînga sau chiar comunist. Din acest punct de vedere, Cehoslovacia era diferită de Ungaria şi Polonia. În alegerile din 1948, partidul comunist a cîştigat 60% din voturi în Ceholsovacia şi 30% în Slovacia, ceea ce era tot foarte mult.

Existau două motive puternice pentru a fi comunist. Primul: sentimentul că Armata Roşie a eliberat Cehoslovacia la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial şi că ruşii au adus libertatea. Al doilea a fost că Edvard Beneş, preşedinte în 1938 şi apoi în exil la Londra, susţinea ideea că Uniunea Sovietică ne rămăsese prietenă, după ce Marea Britanie şi alţii au trădat Cehoslovacia prin Acordul de la München din 1938. Tatăl meu era orfan, mama lui a fost ucisă de o bombă americană, iar tatăl său a murit înainte de război. Statul a avut grijă de el, i-a dat o bursă pentru a studia la universitate. “Îi consideram pe comunişti oameni buni pentru că m-au ajutat pe mine” – mi-a spus el. A fost un motiv personal, probabil principalul motiv pentru care s-a înscris în partid, pe lîngă convingerile tipice intelectualilor cehoslovaci. Provenea dintr-o familie social-democrată, nu comunistă. Cam acestea erau împrejurările care determinau înscrierea în partid în 1948. În concluzie, ştiu foarte bine de ce s-a înscris în partid. Cu toate acestea, nu ştiu foarte mult despre perioada anilor ’50, cînd era deja membru. Nu ocupa o poziţie înaltă, dar nici nu era un membru obişnuit. Preda la universitate. Nu ştiu despre această perioadă pentru că nu l-am întrebat, şi acum regret asta.

EK: László Rajk, tatăl tău a devenit comunist mai devreme: a participat la Războiul civil din Spania la sfîrşitul anilor ’30. Care au fost celelalte motive pentru care a devenit comunist pe atunci?

László Rajk: Tatăl meu ar fi împlinit 100 de ani săptămîna asta. Povestea lui începe mai devreme şi este o imagine inversă, în oglindă, a ceea ce s-a întîmplat în Cehoslovacia. În Ungaria, doar social-democraţii erau parţial toleraţi. Era un partid oficial, dar nu era popular, aşa cum se întîmpla în Cehoslovacia. Oricine era adeptul stîngii, mai ales comuniştii, trebuia să se aştepte să fie arestat, chiar torturat. Nu prea făceai carieră ca stîngist în Ungaria.

De asemenea, este foarte important să ne amintim că naşterea naţiunii cehoslovace a favorizat cele două naţiuni, în timp ce Ungaria era în şoc după Tratatul de la Versailles. Ungaria a pierdut două treimi din teritoriu şi populaţie, în favoarea fostei Iugoslavii, a României, Slovaciei şi Austriei şi într-o mai mică măsură în favoarea Sloveniei şi a Croaţiei. Tatăl meu s-a născut înaintea Tratatului de la Versailles, în Ungaria românească, în Transilvania. Fratele mai mare al tatălui meu a devenit fascist şi, mai mult, membru al mişcării fasciste a Săgeţilor Încrucişate. Era perioada cînd tatăl meu lupta în Războiul civil din Spania în Brigada Internaţională. Erau unsprezece fraţi (opt băieţi şi trei fete). În familia tradiţională, fratele mai mare pleca în Ungaria, nu se căsătorea şi plătea pentru ca cei mai mici să vină şi ei. Fratele mai mare a murit, şi următorul a preluat sarcina, astfel încît s-a ajuns că fratele membru al Săgeţilor Încrucişate a plătit pentru studiile tatălui meu! El a urmat universitatea, apoi a plecat la Paris şi s-a întors. A devenit comunistul-emblemă, cosmopolit, un revoluţionar de profesie. Era recunoscut internaţional, aşa că a devenit rapid un VIP în nomenclatură. Era eroul comunist veritabil, unul dintre puţinii maghiari care au rezistat activ invaziei germane şi hitlerismului. Imediat după război se putea sesiza o linie de demarcaţie în partidul comunist, pe de o parte erau comuniştii întorşi de la Moscova, moscoviţii, iar pe de altă parte cîţiva care au fost activi acasă şi au riscat foarte mult. Cele două tipuri erau foarte diferite, chiar şi personalităţile şi atitudinile lor erau diferite. Tatăl meu era un bărbat frumos: înalt, cu voce joasă, şi vorbea cu accentul special din Transilvania. Era un “element” autentic integrat în partidul comunist. Şi era o lipsă de “autentic” la momentul respectiv. Era cea mai populară persoană din partidul comunist. Apoi a venit enigma, procesul aranjat din 1949. A fost primul astfel de proces din blocul comunist. A urmat procesul Slánsky un an mai tîrziu, apoi procesul Kostov, procesele din România, de peste tot… A început cu paranoia moscoviţilor despre spioni şi Războiul Rece şi s-a sfîrşit în a doua jumătate a lui ’49 ca un joc de putere simplu, dar murdar împotriva lui Tito, iar tatăl meu a fost spînzurat ca fiind spion al lui Tito.

EK: Amîndoi purtaţi numele taţilor voştri. În cazul tău, László, numele a avut un rol special în timpul perioadei disidente cînd publicai samizdat. János Kádár, care a avut un rol special în lichidarea tatălui tău, a fost citat zicînd că singurul motiv pentru care tu te puteai opune în mod deschis sistemului îl constituia faptul că nu era pregătit să aresteze încă o dată pe cineva cu acelaşi nume. Ştiu că tu, Martin, ai numele tatălui tău. Te numeşti de fapt Milan. Trebuie să însemne ceva.

MS: Nu, a fost ceva prozaic. Mama a decis că trebuie să mă numesc Milan după tata. Apoi, cînd m-am apucat de scris la începutul anilor ’80, tata a zis că sună stupid să te numeşti Milan Simečka Jr. şi că ar trebui să-mi găsesc alt nume. Numele prietenei mele de atunci, acum soţia mea, este Marta. Deci, ceva foarte prozaic, nu are nici o legătură cu politica.

EK: Poţi să ne spui ceva despre relaţia cu tatăl tău? De obicei tinerii intră în conflict cu taţii şi aleg alte căi.

MS: Tatăl meu era tot înalt, frumos, şarmant şi popular. A murit în 1990 în urma unui atac de cord, după revoluţie a fost unul dintre consilierii lui Václav Havel. Cînd aveam 14 ani, tata a fost exclus din partid. Şi-a pierdut postul la universitate şi a devenit disident. Din cauza tatălui meu, mi s-a interzis să studiez la şcoală şi la universitate. Am avut discuţii lungi despre cine era de vină pentru ce păţeam eu. Tata a încercat să-mi explice, dar nu trebuia să încerce foarte mult, era clar că nu era vina lui, ci a sistemului. Comuniştii i-au spus tatălui meu că, dacă s-ar opri din scris sau din vorbit, dacă şi-ar schimba convingerile…

EK: Vă şantajau…

MS: Mi-au spus că dacă afirm că nu împărtăşesc opiniile tatălui meu – nu trebuia să o fac nici măcar public – voi putea studia. Ştiam cu toţii atunci că un astfel de şantaj se practica frecvent. Într-un astfel de caz nu te poţi certa cu tatăl tău pentru că există experienţe comune, o presiune mare din afară. Pe de altă parte, am fost norocos, pentru că tatăl meu se simţea vinovat că fiul lui nu putea studia. Mă lua cu el la întîlnirile intelectualilor şi scriitorilor cehi şi slovaci, care la sfîrşitul anilor ’70 se adunau în jurul unor oameni ca Ludvík Vaculík, Ivan Klíma, Václav Havel. Erau vreo douăzeci de scriitori, toţi interzişi, dar publicaţi în străinătate. Eu eram cel mai tînăr în acest cerc de scriitori pe care îi iubeam, aveam 22 de ani. Am devenit membru al acestui cerc. Aveam întîlniri la cîteva luni, dezbăteam toată ziua şi publicam în regim samizdat. Era universitatea mea privată, mult mai bună decît orice şcoală comunistă. Aproape toţi aceşti scriitori, cu excepţia lui Václav Havel şi Karel Pecka, erau foşti comunişti care au devenit disidenţi după 1968. Erau aşadar lungi dezbateri despre trecut. Nu era uşor. Au fost oameni precum Karel Pecka şi Zdenek Rotrekl care au petrecut amîndoi 10 ani în închisoare în anii ’50. După 1968 au devenit colegi şi prieteni cu oameni care erau la putere în anii ’50 – sau oameni care erau lideri intelectuali la momentul respectiv, o generaţie mai tînără care nu ştia şi nici nu credea că pe atunci erau disidenţi în închisoare. Aveau loc discuţii aprinse, în care aceşti foşti prizonieri dezbăteau cu noii prizonieri – în 1981 tata a stat în închisoare un an, Václav Havel a stat cinci ani – despre cine a fost vinovat şi cine a avut o responsabilitate mai mare. A fost greu. Unii au încercat să se apere, susţinînd că nu au ştiut, că erau tineri, că au avut intenţii bune şi că aşa au fost timpurile. Tatăl meu nu a spus asta. A încercat să înţeleagă, nu să se scuze, să înţeleagă şi să explice. Totuşi…

Au trebuit să treacă alţi douăzeci de ani pentru a înţelege că nu am înţeles foarte bine ce s-a întîmplat în anii ’50. Că am impresii greşite despre acele vremuri. Chiar şi despre tatăl meu. El mi-a explicat cum a fost în timpului procesului Slánsky din ’52. Avea 22 de ani atunci şi a ascultat procesul la radio. “Mă întrebam ce se întîmplă – mi-a spus el – dar nu am realizat că nu era adevărat. Credeam că ceea ce este la radio este adevărat.” A început să aibă îndoieli în ’53, cînd Hruşciov a ţinut “discursul secret” după moartea lui Stalin, şi după moartea lui Gottwald în Cehoslovacia. Atunci au apărut primele îndoieli. Dar pînă atunci… nu.

LR: În acelaşi timp eu am experimentat cîteva… nu metamorfoze, ci autodafé-uri ale comunismului. Prima a avut loc după reabilitarea tatălui meu în ’53. Alţi comunişti au venit în vizită la mama şi au mărturisit că ei crezuseră tot timpul că tata fusese nedreptăţit. Următorul val a fost după ’56 cînd oamenii au ieşit din închisoare şi cînd mama şi alţii au revenit în Ungaria după ce fuseseră deportaţi în România. Era în ’58. Alt val a avut loc în ’60 cînd oamenii au început să spună că, da, cei care au luptat pe străzi împotriva regimului stalinist în ’56 aveau dreptate, şi că noi nu avem dreptate. Apoi în ’68, la Praga, cînd comuniştii au devenit deziluzionaţi şi au admis că lucrurile nu pot continua aşa. Viaţa mea a fost un fel de pelerinaj de la o asemenea abdicare la alta.

Mai tîrziu am realizat că oamenii din zona de stînga sau cvasicomunistă chiar au trăit vremuri grele. Începînd cu Războiul civil din Spania, cînd Guvernul francez a retras Brigăzile Internaţionale din Spania şi i-a arestat pe oamenii care au luptat pentru republică, la graniţa franceză. Dar cred că marele şoc a fost pactul Ribbentrop-Molotov. Pentru un comunist, acesta trebuie să fi fost şocul maxim. A rămîne comunist în asemenea circumstanţe trebuie să fi fost foarte, foarte dificil. Nu numai a rămîne comunist, dar a crede şi a te convinge că pactul Ribbentrop-Molotov a fost un lucru bun. În acelaşi timp, cu toate aceste abdicări, aceşti oameni s-au obişnuit să înţeleagă că greşeau ca indivizi, că ceilalţi aveau dreptate şi că ei greşeau.

MS: Şi unii chiar s-au opus regimului după această schimbare, au fost la închisoare. Şi astfel a devenit mai dificil să le pui întrebări. A fost cazul tatălui meu. Mi-a părut rău pentru el: a venit acasă de la închisoare foarte bolnav, şi apoi a murit din cauza bolii. Era greu să-i spun “da, ai fost în închisoare, ai fost disident, totuşi, cum a fost comunismul în anii ’50? Erai un membru de frunte al partidului, aparţineai unei clase speciale”. După 1968 mulţi care aparţineau acestei generaţii au simţit că au suferit destul. Desidenţii din jurul lui Václav Havel – el era excepţia pentru că nu a fost comunist – s-au bucurat de credibilitate mare şi au devenit voci puternice în societate. Dar, exact pe motivul că au fost disidenţi care au luptat împotriva comunismului după 1968, trecutul lor anterior a fost uitat.
În dezbaterea trecutului nu e loc de morală. Nu vorbim despre scuze, ci despre cunoaşterea adevărului. Este dificil să vorbeşti despre anii ’50 cu foşti comunişti pentru că mulţi au suferit destul. Ei nu simt responsabilitatea de a spune adevărul. Cumva consideră că au dreptul să tacă, sau să explice că sînt oameni buni sau au fost oameni buni, doar că uneori în sensul greşit. Am o problemă acum pe care nu am avut-o cu tatăl meu pînă în 1989. Dacă tata ar mai fi în viaţă, l-aş întreba cum a fost pe vremea cînd era tînăr comunist în anii ’50. A fost responsabil de expulzarea studenţilor de la universitate? Ce s-a întîmplat cînd a fost membru de partid? A votat pentru ceva, poate nu pentru pedeapsa capitală, dar pentru ceva care a distrus vieţile altor oameni? Cum a fost? Trebuie să mărturisesc că nu ştiu.

Tata a predat filozofie la Şcoala de Arte, la sfîşitul anilor ’60. Studenţi de-ai lui care acum sînt artişti faimoşi în Slovacia mi-au spus că tata îi presa să intre în partid, şi că ei au refuzat. Nu mi-a plăcut să aud asta. Era o faţetă a tatălui meu pe care nu o ştiam.

LR: Ceea ce descrii este un fenomen fascinant care există dincolo de mica noastră insulă postsovietică. Mă refer la fluturarea micului carnet roşu şi altele. Este un fenomen general european. Nu l-am auzit spre exemplu pe Daniel Cohn-Bendit spunînd: “Am fost un ticălos, prost, îngust la minte”. El spune exact opusul. Devine problema unei generaţii. Generaţia tatălui tău şi generaţia ’68 din Vest s-au suprapus. Se poate spune că în Europa de Est nu avem generaţia care a pus faimoasa întrebare părinţilor lor despre rolul lor în al Treilea Reich. Nu auzim astfel de întrebări de la copiii noştri şi probabil asta este problema. Nu există nici un imbold pentru noi să ne confruntăm cu trecutul. În orice caz, nu este numai o problemă socialistă – este o problemă europeană.

MS: Diferenţa imensă între Cohn-Bendit şi tatăl meu a fost că Cohn-Bendit nu a făcut rău nimănui pentru că nu a avut ocazia. Aceasta este diferenţa între comuniştii din Estul Europei şi cei din Vest. În Vest bineînţeles că este dezgustător, dar nu este despre a fi vinovat sau responsabil, ci doar despre a fi stupid. Dezbaterea în Europa nu este clară. Există idei preconcepute despre comunism. La conferinţa Eurozine de la Vilnius din mai 2009, Timothy Snyder a ţinut o prelegere excelentă comparînd comunismul şi nazismul. La nivel politic s-au făcut nişte paşi, spre exemplu rezoluţia OSCE din iulie 2009. În Europa de Vest ar fi fost imposibil acum zece ani să pui comunismul şi nazismul pe acelaşi nivel. Acum, acest lucru se întîmplă încetul cu încetul. Nu este vorba despre judecată, ci despre responsabilitatea unei generaţii care încă îşi mai aminteşte perioada respectivă, poate să explice cum a fost. În special anii ’50.

Începînd cu 1989 am trăit înconjurat de foşti comunişti care sînt nişte oameni drăguţi şi încîntători. Soţia mea Marta provine dintr-o familie comunistă: tatăl ei a fost redactorul-şef al ziarului comunist în anii ’50 şi a stat la Moscova în timpul războiului. Toţi provenim din astfel de familii comuniste. Familiile noastre au fost victimele altor comunişti, comuniştii răi. Chiar şi astăzi am o problemă cînd afirm că sînt anticomunist. Nu-mi place cuvîntul. Am avut o mare dispută cu Adam Michnik despre Kundera şi mi-a spus: “Faptul că aparţii anticomuniştilor este cel mai rău lucru din lume”. Deci, e această problemă, această mafie intelectuală de stînga în Europa – dacă mă pot exprima aşa. Este o legătură adîncă, nu numai de experienţă comună, ci de viziune asupra lumii, adeziunea la egalitate socială şi libertate, pe care bineînţeles că mulţi comunişti au avut-o la început. Este momentul să dezbatem problema dintr-o nouă perspectivă, în special acum, cînd stînga în Europa duce lipsă de idei şi nu mai apără libertatea.

EK: Îmi amintesc că imediat după 1989 a avut loc o mare conferinţă la Paris despre ceea ce se va întîmpla cu stînga în Est. Dacă disidenţii care au contribuit atît de mult la schimbarea regimului sînt de stînga sau de dreapta. Încă discutăm aceste probleme. Copiii lor – copiii voştri – au crescut şi au o mare problemă cu această minunată lume nouă în care trăim. Unii sînt simpatizanţi ai marxismului sau ai mişcărilor radicale de dreapta. Să punem dilema din ’89 din această perspectivă. Şi-au atins disidenţii aspiraţiile? Ce se întîmplă cu stînga şi dreapta în ziua de azi?

LR: Există două elemente fundamentale în schimbările politice care îşi au rădăcinile în trecut şi pe care nici una din ţările postcomuniste nu a reuşit să le controleze. Privatizarea şi nomenclatura. Fiecare ţară a încercat diferite metode de privatizare sau semiprivatizare şi nici una nu a avut succes. Nici una. Nu aş spune că toate au fost insuccese, dar aş spune că nici una nu a avut succes. Celălalt element, dar nu separat, este nomenclatura – cum a supravieţuit, cum s-a paraşutat în noua eră. Aceste două întrebări influenţează viaţa politică contemporană şi vor continua să o facă în viitor. Legea lustraţiei în Republica Cehă sau legea non-lustraţiei în Ungaria, deschiderea arhivelor în Germania sau deschiderea lor cu întîrziere în Slovacia: toate acestea sînt probleme politice actuale. Nici una din aceste ţări nu a fost capabilă să se delimiteze de trecut şi să spună: “începem ceva nou”. Trecutul este folosit în mod constant în campanii, negativ sau pozitiv. Încă mai căutăm răspunsuri. Nu le am. Sper ca noua generaţie să nu ne spună “bine, mergi la colţ şi vorbeşte despre trecut, noi ne ocupăm de prezent”.

MS: Cred că ne vor întreba, dar nu va fi foarte plăcut să le răspundem. Cum de am putut crea aşa o harababură după ’89? În primul rînd, disidenţii nu erau pregătiţi pentru schimbare, pentru că au avut atît de multe probleme în găsirea căilor de supravieţuire în comunism. Erau mai mult obsedaţi de propriul suflet, decît de regim. Desigur, era un element important pe agendă – drepturile omului – care s-a dovedit crucial în ’89, dar acum agenda s-a schimbat. În Ungaria poate că disidenţii au avut o abordare mai politică sau mai profundă, dar în Cehoslovacia îmi amintesc că, deşi aveau loc multe dezbateri, s-a acordat puţină importanţă problemelor legate de modalitatea de guvernare sau cum se schimbă economia, cum să fie schimbat sistemul. Majoritatea dezbaterilor erau despre cum să rezişti acelui regim, nu despre cum să creezi unul nou. Aşa că în 1989 nu am fost pregătiţi.

În al doilea rînd, este o problemă de orientare politică. Cînd am creat un partid din mişcarea revoluţionară de la Bratislava, nu a trebuit să dezbatem despre orientarea de stînga sau de dreapta. Am făcut teste – ştiţi genul de teste – şi am ieşit că eram toţi de stînga. Dar a trebuit să decidem să fim de dreapta pentru că a fi de stînga era stupid. Trebuia să privatizezi, să transformi sistemul, să te distanţezi de partidul comunist. Era foarte dificil să fii un politician de dreapta şi în acelaşi timp, în interior, să fii de stînga. Mulţi dintre foştii disidenţi şi-au schimbat opiniile complet. De exemplu, prietenul meu Milan Uhde a devenit un politician foarte de dreapta şi preşedintele Parlamentului în Republica Cehă. Alţii au devenit foarte de stînga, ca Petr Uhl. Mulţi s-au aflat undeva la mijloc, dar toată lumea a avut această problemă. Nu cred că putem considera mişcarea disidenţilor ca fiind responsabilă de regimul actual. Influenţa lor în Europa a scăzut foarte rapid, fiind prezenţi în politică numai ca excepţii, ca Havel.