Cum să fii un musulman veritabil

În Irlanda, şapte persoane sînt arestate pentru acuzaţia de a fi complotat pentru a-l ucide pe caricaturistul suedez Lars Vilks, care l-a desenat pe profetul Mahomed cu corp de cîine în ziarul Nerikes Allehanda. În Aarhus, un somalez încearcă să-l atace pe Kurt Westergaard, cel mai controversat dintre caricaturiştii ziarului danez Jyllands Posten. La Londra, Faisal Yamani, un avocat saudit, ameninţă să folosească legile britanice, foarte drastice referitoare la calomnie, pentru a da în judecată zece ziare daneze care au publicat caricaturile, în numele tuturor celor 95.000 de “urmaşi ai lui Mahomed”. Libertatea de exprimare este un drept fundamental al omului şi o doctrină centrală a democraţiei. Chiar este?

La cinci ani de la publicarea celebrelor caricaturi ale lui Mahomed de către ziarul Jyllands Posten urmările se simt încă. Şi nu doar de către caricaturişti. Ameninţările şi violenţa care continuă să însoţească publicarea lor dau frisoane scriitorilor, editorilor, proprietarilor de galerii şi regizorilor de teatru. Acum doi ani, marea editură americană Random House a renunţat la publicarea cărţii The Jewel of Medina (“Bijuteria din Medina”), o poveste romantică despre Aisha, soţia cea mai tînără a profetului Mahomed, de teamă că ar putea fi ofensatoare. Anul trecut, Yale University Press a publicat volumul Caricaturile care au şocat lumea, un studiu academic scris de Jytte Klausen, dar, spre dezgustul autoarei, a refuzat să publice măcar una dintre caricaturi. Index on Censorship a publicat un interviu cu Klausen despre decizia celor de la Yale, dar şi ei au refuzat să arate vreo caricatură.

“Ca să fiu sincer, te gîndeşti de două ori în astfel de cazuri”, spune Ramin Gray, director la Teatrul Regal din Londra, întrebat fiind dacă ar pune în scenă o piesă critică la adresa islamului. “Ar trebui să iei în considerare doar meritele sale individuale, dar, avînd în vedere vremurile în care trăim, este foarte greu. Ţi-ai face griji că, în cazul în care ar provoca ofensă, teatrul va fi îngropat într-un val de controverse. Te face să umbli cu mănuşi”. În iunie 2007, teatrul a anulat o nouă adaptare a piesei Lysistrata de Aristofan, care se petrecea în raiul musulman, de teama de a nu jigni. Un alt teatru londonez, Barbican, a tăiat bucăţi din producţia sa Tamburlaine The Great, din acelaşi motiv, în timp ce, în 2006, Opera Germană din Berlin a anulat o producţie a piesei Idomeneo de Mozart din cauza descrierii lui Mahomed. Acum trei ani, Gemeentemuseum din Haga a renunţat la o expoziţie de fotografii ale artistei iraniene Sooreh Hera, care prezenta homosexuali purtînd măşti cu Mahomed. “Anumite persoane ar putea să le perceapă ca ofensatoare”, a declarat directorul muzeului Wim van Krimpen. De Volkskrant, un ziar de stînga olandez, a lăudat muzeul pentru “marele profesionalism” de care a dat dovadă. Hera a primit ameninţări cu moartea. Tim Marlow de la galeria de artă White Cube din Londra spune că autocenzura artiştilor şi muzeelor este acum o practică comună, deşi “foarte puţini oameni o admit în mod explicit”.

Chiar există conflictul între civilizaţii?

Pentru mulţi, toate acestea sugerează un conflict între valorile islamului şi cele ale Occidentului. În controversata sa carte Reflections on the Revolution in Europe, publicată anul trecut, scriitorul american Christopher Caldwell susţine că migraţia musulmanilor în Europa seamănă cu o formă de colonizare. “De la sosirea lor în urmă cu o jumătate de secol”, observă Caldwell, “islamul a schimbat sau a solicitat schimbarea multora din bunele obiceiuri, idei şi instituţii europene cu care a intrat în contact”. Islamul “nu ajută la înflorirea sau la validarea culturii europene, ci o înlocuieşte”.

Această idee a “ciocnirii civilizaţiilor” a fost lansată acum douăzeci de ani, cînd cu scandalul Salman Rushdie, de către istoricul Bernard Lewis şi popularizată apoi de Samuel Huntington. Astăzi a devenit o banalitate. Cu toate că susţine teza ciocnirii civilizaţiilor, Caldwell o şi critică pentru incoerenţele sale. “Ceea ce europenii seculari numesc islam”, subliniază el, “este un set de valori pe care Dante şi Erasmus le-ar recunoaşte ca fiind ale lor. Pe de altă parte, drepturile seculare, moderne, care constituie acum “esenţa valorilor europene” i-ar lăsa mască pe Dante şi Erasmus”.

Cu alte cuvinte, ceea ce considerăm acum “valori occidentale” – drepturile individuale, secularism, libertatea de exprimare – sînt valori moderne, diferite de cele ce au animat societăţile europene în trecut. Şi nu doar europenii medievali ar respinge valorile contemporane europene, de fapt, mulţi dintre europenii contemporani fac asta. Scriitoarea britanică Melanie Phillips este ostilă faţă de ceea ce ea consideră a fi “acapararea Vestului de către islamici”, însoţită de “deriva sinucigaşă” care vine odată cu acceptarea imigraţiei musulmane. Totuşi, Phillips arată simpatie faţă de respingerea de către islamişti a umanismului secular, care, consideră ea, a creat “o cultură greşită moral a satisfacţiei imediate, cu familii dezintegrate, copii sălbatici şi violenţă, mizerie şi vulgaritate pe străzi”. “Musulmanii au ajuns la concluzia că societatea cu care ar trebui să se identifice este o hazna morală”, susţine Phillips. “Nu este de mirare, prin urmare, că au respins-o.” Caldwell consideră şi el că, deşi confruntarea actuală a Occidentului cu islamul poate fi “dureroasă şi violentă”, a fost şi “o infuzie de oxigen în viaţa intelectuală monotonă, plicticoasă şi materialistă a Vestului”, pentru care trebuie să ne exprimăm “recunoştinţa”.

Cu alte cuvinte, nu există un set unic de valori europene care transcend istoria şi se află în opoziţie primară cu valorile islamice. Acele valori împotriva cărora islamiştii radicali se raliază – valorile umanismului secular – sînt valorile care dezgustă şi pe unii din cei mai mari critici ai Islamului.

Ce înseamnă “valori islamice”?

Dacă nu există “valori europene” care transcend timpul, acelaşi lucru este valabil şi pentru “valorile islamice”. Islamul, ca toate religiile, cuprinde atît un set de credinţe cît şi un complex de instituţii sociale, tradiţii şi culturi, care leagă oamenii într-o relaţie specială cu concepţia specială de sacru. De-a lungul secolelor, aceste instituţii şi culturi au transformat citirea Coranului şi practica islamului. Religiile, ca toate formele sociale, nu pot rămîne neschimbate. Islamul de azi nu mai poate fi ca islamul secolului al VII-lea, după cum Mecca de astăzi nu poate arăta ca oraşul din timpul lui Mahomed.

Islamul a fost transformat nu doar de timp, ci şi de spaţiu. S-a răspîndit de la coasta Atlanticului la Arhipelagul Indonezian printre popoare care au inserat în Coran multe dintre vechile religii şi practici sociale. “Întrebarea-cheie”, subliniază sociologul francez Olivier Roy, “nu este ceea ce spune Coranul de fapt, ci ceea musulmanii susţin că spune Coranul. Iar musulmanii se contrazic mereu asupra a ceea ce spune Coranul şi, în acelaşi timp, toţi subliniază că acesta este lipsit de ambiguitate şi foarte clar”.

Chiar şi o tradiţie în aparenţă profund stabilă şi imuabilă ca cea care stă la baza controversei caricaturilor daneze – interdicţia privind reprezentarea în imagini a profetului Mahomed – nu este, în realitate, nici profund stabilită, nici imuabilă. Islamul nu a interzis dintotdeauna reprezentarea profetului, de fapt pînă relativ recent era ceva banal să-l portretizezi. Interdicţia a apărut doar în secolul al XVII-lea. Chiar şi în ultimii 400 de ani, unele tradiţii islamice, mai ales şiite, au acceptat reprezentarea în imagini a lui Mahomed. Biblioteca Universităţii din Edinburgh, în Scoţia, Biblioteca Naţională din Paris, Muzeul Metropolitan de Artă din New York şi Muzeul Palatului Topkapi din Istanbul, toate conţin zeci de manuscrise persane, otomane şi afgane ilustrîndu-l pe profet. Faţa lui poate fi văzută pictată în multe moschei – inclusiv în Iran.

Chiar şi astăzi, puţini musulmani au o problemă în a vedea faţa profetului. La scurt timp după ce Jyllands Posten a publicat caricaturile, ziarul egiptean Al Fagr le-a preluat. Acestea au fost însoţite de un comentariu critic, dar Al Fagr nu a considerat necesar să elimine faţa lui Mahomed şi nu s-a confruntat cu oprobriul public pentru că nu a făcut-o.

Deci, dacă nu există nici o interdicţie universală faţă de reprezentarea lui Mahomed, de ce au fost musulmanii universal ultragiaţi de caricaturi? Nu au fost. Iar cei care au fost erau mînaţi de zel politic, mai degrabă decît de fervoare religioasă.

Publicarea caricaturilor în septembrie 2005 nu a provocat nici o reacţie imediată, nici măcar în Danemarca. Numai atunci cînd unii jurnalişti, dezamăgiţi de lipsa de controverse, au contactat o serie de imami pentru a le consemna reacţia, islamiştii au remarcat oportunitatea oferită nu de către caricaturi în sine, cît mai ales de către sensibilitatea societăţii daneze faţă de publicarea lor.

Printre primii contactaţi s-a aflat controversatul cleric Ahmed Abu Laban, un om care îşi declară în mod deschis sprijinul pentru Osama bin Laden şi atacurile de la 11 septembrie. El a profitat imediat de prilejul de a se transforma într-un purtător de cuvînt pentru musulmanii din Danemarca. Dar la început i-a fost greu să provoace o revoltă serioasă în Danemarca sau în străinătate. A fost nevoie de mai mult de patru luni de campanie isterică şi presiuni diplomatice din partea diplomaţilor saudiţi pentru a crea o controversă majoră. La sfîrşitul lunii ianuarie 2006, Arabia Saudită l-a rechemat pe ambasadorul din Danemarca şi a lansat un boicot asupra produselor daneze. Drept răspuns, o serie de ziare europene au republicat caricaturile în semn de “solidaritate” cu Jyllands Posten. Abia acum problema a devenit mai mult decît o zăpăceală diplomatică minoră. Au avut loc demonstraţii şi violenţe în India, Pakistan, Indonezia, Egipt, Libia, Siria, Iran, Nigeria, Palestina, Afganistan. Ambasadele daneze la Damasc, Beirut şi Teheran au fost incendiate. Dar aceste proteste, după cum a observat Jytte Klausen, “nu au fost generate de caricaturi, ci sînt parte a unor conflicte existente în zone deja fierbinţi” – cum ar fi nordul Nigeriei, unde există un război civil între musulmani şi creştini. Incidentele respective, arată Klausen, au fost în mod “eronat” reprezentate de presă ca expresie a violenţei spontane a musulmanilor “confruntaţi cu pozele infame”. “Nu este cazul” – insistă ea. Mai degrabă “aceste imagini au fost exploatate de către grupuri politice în conflicte pre-existente referitoare la islam”.

Dar de ce l-au contactat jurnaliştii pe Abu Laban? Presa daneză l-a descris ca fiind un lider “spiritual”. Era, de fapt, un inginer mecanic ca profesie şi un islamist ca vocaţie. Societatea Islamică din Danemarca, înfiinţată de el, avea legături strînse cu Frăţia Musulmană, dar nu se bucura de susţinere printre musulmanii danezi. Dintr-o populaţie de 180.000 de musulmani danezi, mai puţin de o mie au participat vreodată la rugăciunile de vineri ale Societăţii.

Abu Laban era cunoscut pentru susţinerea infamă acordată atacului asupra Turnurilor gemene. Dintr-un punct de vedere strict jurnalistic, nu era lipsit de sens să obţii un comentariu de la cineva atît de controversat. Dar acelaşi lucru era valabil şi din punct de vedere politic. Liberalii occidentali au ajuns să creadă că cei ca Abu Laban reprezintă vocea adevărată, autentică, a islamului. Parlamentarul danez Naser Khader îşi aminteşte o conversaţie cu Toger Seidenfaden, editor al Politiken, un ziar de stînga foarte critic faţă de caricaturi. “El mi-a spus că acele caricaturi i-au insultat pe musulmani”, îşi aminteşte Khader. “I-am spus că eu nu am fost insultat, dar mi-a replicat: ‘Tu nu eşti un musulman veritabil'”.

Cu alte cuvinte, pentru liberalii de stînga a fi un musulman veritabil înseamnă a fi ofensat de caricaturi. Odată ce ai definit aşa autenticitatea musulmană, atunci numai figuri ca Abu Laban pot reprezenta adevărata voce a musulmanilor. Caricaturile daneze, cum a observat Jytte Klausen, “au devenit nu doar un instrument pentru extremişti, dar au creat şi o adevărată telenovelă în Occident despre ceea ce musulmanii ‘fac’ în legătură cu ele”.

Sau, cum spune Naser Khader, “cel mai ofensator este că jurnaliştii şi politicienii cred că fundamentaliştii sînt musulmanii veritabili”. Miturile despre caricaturile daneze – anume că toţi musulmanii au fost vexaţi de desene şi că acesta a fost un conflict teologic – tot persistă şi îl transformă pe Abu Laban în vocea autorizată a islamului. Şi asta pentru că opiniile lui Abu Laban reconfirmă chiar miturile despre caricaturi.

Aceeaşi poveste ca la Rushdie

Vedem cum se repetă în detaliu scandalul Salman Rushdie. La mai bine de douăzeci de ani de la emiterea celebrei fatwa de condamnare la moarte a scriitorului, am ajuns să acceptăm ca pe o certitudine ideea că acel scandal mondial a fost provocat de blasfemiile cuprinse în Versetele satanice, carte pe care musulmanii o consideră profund ofensatoare. Nu este adevărat.

Versetele satanice a fost publicată în septembrie 1988. În următoarele cinci luni, majoritatea musulmanilor a ignorat cartea, pînă cînd ayatolahul Khomeini a emis fatwa, de ziua Sfîntului Valentin din 1989. Iniţial, campania împotriva cărţii s-a limitat la subcontinentul indian şi Marea Britanie. În afară de implicarea oficială a Arabiei Saudite, entuziasmul pentru campanie în lumea arabă şi Turcia a fost limitat, la fel printre comunităţile musulmane din Franţa sau Germania. Cînd Arabia Saudită a încercat să provoace interzicerea globală a cărţii, puţine ţări au răspuns, cu excepţia celor cu importante comunităţi provenite din subcontinentul indian, ca Malaezia şi Africa de Sud. Chiar şi în Iran cartea era accesibilă şi a fost recenzată în multe publicaţii. La fel ca în situaţia caricaturilor daneze, politica a fost cea care a transformat Versetele satanice într-un eveniment istoric global, nu religia. Romanul a făcut vîlvă în India pentru că Jamaat-e-Islami, un grup islamist pe care Rushdie îl atacase în precedentul său roman, a încercat să folosească volumul în campania electorală.

Din India, campania anti-Rushdie a migrat în Marea Britanie, unde Jamaat avea o reţea de organizaţii finanţate de Guvernul saudit. Încă din anii ’70, saudiţii au folosit banii din petrol pentru a finanţa organizaţii şi moschei în toată lumea, pentru a-şi întări poziţia de campion al întregii comunităţi musulmane. Apoi a venit revoluţia islamică din Iran. Teheranul a devenit capitala radicalismului musulman, iar ayatolahul liderul său spiritual, provocînd Riadul. Versetele satanice au devenit o armă în conflictul dintre saudiţi şi iranieni. Riadul a făcut primele mişcări, fatwa a fost doar o încercare a Teheranului de a relua iniţiativa.

Afacerea Rushdie a fost un moment de cotitură. Controversa a fost atunci una în primul rînd politică, nu religioasă. Dar acceptînd miturile că scandalul era religios şi toţi musulmanii fuseseră ofensaţi, mulţi liberali au ajuns la concluzia că, în lumea post-Rushdie, islamiştii erau vocea adevărată a islamului şi că într-o societatea pluralistă armonia socială cere restrîngerea libertăţii de exprimare.

“Autocenzura” spunea filozoful musulman britanic Shabbir Akhtar, la apogeul afacerii Rushdie, “este o cerere legitimă într-o lume cu convingeri variate şi puternice. Ceea ce spune Rushdie despre islam nu este doar problema sa. Este o problemă colectivă, şi nu doar a musulmanilor”. Liberalii occidentali au ajuns să fie tot mai mult de acord cu această idee. Indiferent de ce este corect sau nu în principiu, spun ei, în practică trebuie să menajăm sensibilităţile culturale şi religioase pentru că ele sînt resimţite puternic la nivelul comunităţilor. Trăim într-o lume, spune această linie de argumentaţie, în care există conflicte profunde între culturi care se sprijină pe valori diferite şi, indiferent de opinia noastră, acestea sînt valide în contextul lor specific. Pentru ca aceste societăţi diverse să funcţioneze, trebuie să arătăm respect pentru ceilalţi, pentru cultura şi opiniile lor. Justiţia socială cere nu doar ca indivizii să fie trataţi drept egali, dar şi culturile lor să primească respect şi recunoaştere în mod egal. Aceasta este filozofia multiculturalismului. Iar în lumea multiculturală a evita să răneşti sensibilităţile culturale a ajuns să fie mai important decît dreptul la libertatea de expresie, văzut ca ceva abstract. În lumea post-Rushdie, liberalii au internalizat fatwa. Consecinţa este că liberalii au ajuns să susţină cele mai reacţionare personaje din comunităţile musulmane. Criticii lui Rushdie nu au un drept superior faţă de Rushdie însuşi de a vorbi în numele comunităţii musulmane. Şi criticii, şi scriitorul reprezintă curente diferite de gîndire, prezente în rîndul comunităţii musulmane. La fel cu Naser Khader şi Abu Laban. Rushdie este vocea sentimentului radical şi secular, care era foarte prezent în anii ’80. Criticii săi reprezintă curentele conservatoare. Campania lor împotriva Versetelor satanice nu a fost o încercare de a-i apăra pe musulmani faţă de bigoţii anti-musulmani, ci mai degrabă o tentativă de a-şi proteja poziţiile privilegiate în comunitate în faţa atacurilor criticilor radicali şi de a păstra dreptul de a vorbi doar ei în numele comunităţii. Şi au reuşit, măcar în parte şi pentru că liberalii seculari din Occident i-au acceptat pe ei ca fiind vocea “autentică” a comunităţii musulmane.

Comitetul Britanic de Acţiune pentru Probleme Islamice (UKACIA), principala organizaţie din spatele campaniei anti-Rushdie în Regat, a fost format în cea mai mare parte din organizaţii islamice radicale. Aceste organizaţii au format nucleul a ceea ce a devenit apoi Consiliul Musulman Britanic, care a fost repede acceptat de politicieni şi jurnalişti ca vocea islamului britanic. “Covîrşitoarea majoritate a organizaţiilor cu care se consultă Guvernul britanic”, spune sociologul şi expertul în extremism religios Chetan Bhatt, “sînt sub influenţa sau controlul Jamaat-e-Islami şi Frăţia Musulmană. Agenda lor este strict bazată pe radicalism şi nu reprezintă pe majoritatea musulmanilor din această ţară”.

Şi exact aşa este. Sondajele au tot arătat că doar 5% dintre musulmanii britanici se simt reprezentaţi de Consiliul Musulman. Dar sprijinul oficial oferit unor asemenea grupuri în epoca post-Rushdie a distorsionat percepţiile asupra musulmanilor şi, într-o anumită măsură, chiar şi percepţiile musulmanilor despre ei înşişi. Şi nu doar în Marea Britanie. Naser Khader spune că ceva similar se întîmplă şi în Danemarca: “La doar cîteva luni după scandalul caricaturilor, prim-ministrul l-a invitat pe Abu Laban la o conferinţă despre terorism. Eu şi alţii ca mine am zis “el nu reprezintă decît un grup limitat de oameni”. Dar nimeni nu a ascultat. Guvernul a crezut că, dacă discută cu cineva care arată ca un musulman, atunci discută cu musulmanii veritabili. Eu nu arăt cum cred ei că ar trebui să arate un musulman – nu port barbă, mă îmbrac la costum, beau alcool – deci nu sînt, de fapt, musulman. Dar majoritatea musulmanilor din Danemarca arată mai degrabă ca mine decît ca Abu Laban”. În adolescenţa mea, în anii ’80, a fi “radical” în context musulman însemna să fii secularist militant, cineva care se lupta şi cu rasismul majorităţii, dar şi cu puterea moscheilor. Cineva ca mine. Azi înseamnă exact opusul – un “radical” este acum fundamentalist religios. De unde această schimbare? Pe de o parte, din cauza nemulţumirii faţă de secularismul de stînga şi, de cealaltă parte, din cauza instituţionalizării politicilor multiculturale.

Deziluziile create de politicile seculariste, dezintegrarea stîngii, abandonarea de către stînga a universalismului în favoarea particularismului etnic i-a făcut pe mulţi tineri cu origini asiatice să se îndrepte spre islamism ca formă alternativă de gîndire a lumii. În acelaşi timp, creşterea multiculturalismului şi a politicilor identitare a creat societăţi mai tribalizate şi a erodat aspiraţiile spre valori universal valabile. În interiorul comunităţilor musulmane, aceste tendinţe au subminat forţele progresiste şi au întărit poziţiile bigoţilor religioşi. Musulmanii seculari au ajuns să fie văzuţi ca trădători ai culturii lor, în vreme ce Islamul radical a ajuns nu doar acceptabil, dar, pentru mulţi, mai autentic. Cum tradiţia străveche a fost marginalizată, tinerii musulmani nemulţumiţi nu au putut decît să se regăsească în islamismul militant.

Multiculturalismul liberal nu a creat islamul radical, dar i-a creat un spaţiu în societăţile occidentale, spaţiu care anterior nu exista. De asemenea, a furnizat legitimitate morală argumentelor islamiste. De fiecare dată cînd un politician denunţă o lucrare de artă ca fiind “ofensatoare”, de fiecare dată cînd un ziar îşi cere scuze pentru a fi cauzat vreo ofensă, de fiecare dată cînd un jurnalist îi spune cuiva ca Naser Khader că el nu este un musulman “veritabil” argumentele morale ale islamiştilor ies întărite. Vor exista mereu extremişti care vor încerca să asasineze caricaturişti sau să pună bombe la redacţiile ziarelor. Nu prea se poate face nimic în legătură cu asta. Dar ceva putem totuşi să facem, anume să refuzăm să creăm o cultură care încurajează astfel de oameni prin acceptarea vocii lor ca pe ceva legitim.