Criza anunţă sfîrşitul ciclului liberal în Europa Centrală

În timp ce criza actuală determină economiile din Vest să redescopere virtuţile statului, ţările din Europa de Est par să reprezinte ultimul bastion al liberalismului. Tocmai aceste ţări vor întîmpina cele mai mari dificultăţi în a-şi lua la revedere de la liberalism, doctrină pe care au adoptat-o după 1989 pentru a demonta vechiul regim totalitar. Trebuie să distingem între, pe de o parte, liberalii în sens politic (Václav Havel), pentru care liberalismul înseamnă drepturile omului şi libertatea individuală, şi, pe de altă parte, liberalii în sens economic (Václav Klaus), pentru care mîna invizibilă a pieţei era antidotul absolut la vechiul regim de stat bazat pe planificare. În ceea ce priveşte puterea statului, cei doi – Havel şi Klaus – au avut opinii similare. Ei nu au înţeles de ce liberalismul s-a ales cu o conotaţie negativă în Franţa – ţara pasiunii egalitare. Au adoptat o “terapie de şoc”: un liberalism “fără adjectiv”. Ei experimentaseră deja calea de mijloc şi eşecul jumătăţilor de măsură care încercaseră să reformeze sistemul socialist – Primăvara de la Praga, reformele din Ungaria sau sistemul de autogestiune din Iugoslavia.

Ţările care au efectuat reforme liberale rapide au avut o tranziţie mai bună decît ţările care au adoptat un ritm gradual, cu excepţia Sloveniei. Aceste ţări au înregistrat pentru mai mult de zece ani rate de creştere duble sau triple în raport cu Europa Occidentală. Liberalismul lor nu ţine deci doar de o modă ideologică, e legat şi de interese bine interiorizate. Aceste ţări s-au folosit de avantaje comparative (salarii şi impozite mai mici, flexibilitate etc.). Cota unică de impozitare devenise măsura emblematică a “tigrilor” din Europa Centrală liberală. Cînd te apuci să construieşti capitalismul fără să ai capital, atunci trebuie să te bazezi că acesta vine din exterior: economia acestor ţări depinde de investiţiile occidentale. Odată cu criza, acest avantaj a devenit o vulnerabilitate sau o slăbiciune.

Cînd mă refer la ţări liberale, mă gîndesc la Europa Centrală şi la ţările baltice, şi nu la cele din Balcani sau din vechea Uniune Sovietică. Cei mai radicali sînt astăzi polonezii şi cehii, care au criticat cu vehemenţă recursul la intervenţia statului pentru a pune capăt crizei. Dar cîteva nuanţe sînt necesare. Să luăm ca exemplu Estonia şi Slovenia. Au o mărime comparabilă (1.5 milioane de locuitori una, 2 milioane cealaltă), au părăsit federaţia în acelaşi timp (URSS şi Iugoslavia) şi reprezintă o “poveste de succes” a tranziţiei. Estonia a optat pentru modelul cel mai liberal şi pare a fi “Hong Kong-ul Europei” şi un loc privilegiat pentru investiţiile în noile tehnologii. Slovenia începuse reformele sub vechiul regim şi n-a avut nevoie de “terapie de şoc”. A adoptat un model hibrid, o combinaţie între sectorul public şi privatizarea progresivă şi introducerea lentă a capitalului străin. În acelaşi timp, Slovenia este prima ţară din regiune care a intrat în zona euro şi are cel mai mare PIB pe cap de locuitor dintre noii membri ai UE.

La început, cînd se iese din comunism, capitalismul nu este perceput ca fiind bolnav.

Există două critici aduse liberalismului în Europa Centrală. Una a venit deja din interiorul sistemului politic, de la populişti: cei de dreapta în Polonia (fraţii Kaczynski) şi populiştii de stînga în Slovacia (Fico, aliat cu naţionaliştii). Cele două categorii se folosesc de fibra socială şi de neîncrederea faţă de elitele liberale care au dominat tranziţia din perioada de după 1989. A doua critică vine din exterior: criza şi remediile propuse în Europa şi în Statele Unite. La început, aceste ţări nu au văzut-o că vine, nu credeau că e pentru ele. La început, cînd se iese din comunism, capitalismul nu este perceput ca fiind bolnav. În al doilea rînd, aceste ţări erau mai puţin afectate, neavînd un sistem bancar şi financiar super-dezvoltat şi capabil să inventeze “subprime” şi alte produse derivate de speculaţie financiară.

Astfel, aceste ţări continuă să creadă că răspunsul la criză înseamnă aplicarea reţetei liberale. Václav Klaus a comparat criza actuală cu o gripă: cu îngrijiri medicale, durează o săptămînă, altfel durează şapte zile. Aceste ţări condamnă întoarcerea la reglementarea pieţelor şi operaţiunile de salvare din banul public, considerate alibiul protecţioniştilor. Ei spun: “după socialismul dur din Est, trebuie să facem faţă socialismului moale din Vest”. Argumentul lor ar putea să conteze într-o Europă în care existau două curente: un nucleu vechi european mai adaptat la economia socială de piaţă şi ţările mai liberale de la periferia Europei – Marea Britanie şi statele din Est. Dar criza estompează şi redefineşte clivajul. Nu se mai vorbeşte de contradicţia dintre centru şi periferia liberală, deoarece cele două ţări-model pentru Europa Centrală – Marea Britanie şi Statele Unite – au intrat acum masiv în sectorul bancar, pînă la naţionalizare. Lucrurile nu mai sînt clare. Liberalii din Est sînt ultimii adepţi, păstrătorii credinţei. Dar ei nu pot să fugă din calea crizei şi să facă “un capitalism într-o singură ţară” în timp ce restul lumii se schimbă. Desigur că există diferenţe, Cehia sau Slovacia au fost mai puţin afectate decît falimentara Ungarie sau Letonia, care s-a confruntat cu proteste sociale. Criza anunţă sfîrşitul ciclului liberal pe care l-a cunoscut Europa Centrală începînd cu 1989.

Criza a dus la implozia mitului Europei Centrale liberale. În martie 2009, reuniunea grupului de ţări de la Vişegrad a arătat ce opţiuni diverse au acestea în faţa crizei. Divergenţele au fost foarte mari şi fiecare a invocat în modul său pericolul unei noi cortine de fier. Cehii au refuzat ferm orice tentativă de a trata statele Vişegrad ca un ansamblu – o viziune pe care au atribuit-o nevoilor băncilor austriece, prea expuse în regiune. Această înclinaţie de a trata ţările de la Vişegrad ca pe un ansamblu s-a dezvoltat, conform fostului premier slovac Robert Fico, “după ce băncile austriece au început să aibă probleme în anumite ţări din Europa de Est, insinuînd că ar exista un Est rău şi un Vest bun”. Cehii au protestat şi ei împotriva oricărei abordări regionale a crizei. “Dar nu sîntem de fapt unguri!” titra un articol din Lidové noviny, ziar din Praga, în timp ce prim-ministrul slovac şoca prin cea mai mare declaraţie de solidaritate central-europeană de după 1989: “Ungurii au probleme de o mie de ori mai rele decît Slovacia!”. Europa Centrală în criză? O invenţie a mass-mediei occidentale!

Topolanek vs New York Times

Sfîrşitul visului liberal al unei economii de piaţă globalizate dezvoltîndu-se fără ingerinţa statelor, constrîngeri sociale sau reglementare afectează cu atît mai dur Europa Centrală cu cît avem de-a face cu ideologia hegemonică a ultimilor douăzeci de ani. De aceea, acest spaţiu a avut dificultăţi enorme în a admite că economia de piaţă ar putea fi în criză şi mai ales că aceasta şi-ar putea avea originea în Statele Unite – modelul de referinţă pentru liberalii din Europa Centrală. Astfel, după “lunea neagră” din 15 septembrie 2008, toţi marii economişti au constatat şi analizat incapacitatea pieţelor financiare de a se autoreglementa. Ediţia din 21 septembrie a New York Times titra: “funeraliile dogmei pieţei libere”. Dacă v-aţi fi uitat a doua zi pe un ziar ceh aţi fi descoperit că premierul Topolánek făcea un discurs-pledoarie prin care proclama Cehia campionul dereglementării şi prin care afirma că tocmai dereglementarea va fi prioritatea preşedinţiei cehe a Uniunii Europene. În timp ce Robert Reich vorbea de nebunia dereglementării şi Alan Greenspan declara în faţa Congresului că se înşelase, îşi cerea scuze şi preconiza naţionalizarea băncilor falimentare, premierul ceh anunţa prioritatea dereglementării (!) în cadrul unei “Europe fără bariere”, ceea ce însemna mai puţine obstacole pentru piaţa mondializată. Liberalii cehi voiau o “Europă fără bariere” în timpul unei crize economice şi financiare fără bariere. În martie 2009, premierul ungur Gyurcsány demisiona invocîndu-şi incompetenţa în faţa crizei economice. Acest exces de sinceritate la o persoană care în 2006 jurase că minţise dimineaţa, la prînz si seara nu era deloc împărtăşită de omologul său ceh Mirek Topolánek, care ştia exact ce trebuie să facă, dar mai ales ceea ce nu trebuia să facă. Asta explica Topolánek, atunci preşedinte în exerciţiu al Uniunii Europene, la Strasbourg, în faţa unui Parlament European stupefiat, criticînd cu virulenţă politica preşedintelui Obama – salvarea băncilor şi mai ales politica masivă de relansare condusă de stat: “Cred că Statele Unite s-au angajat la un drum care duce spre infern”. New York Times titra a doua zi: “Preşedintele UE consideră stimulentele Statelor Unite un drum către infern”. Purtătorul de cuvînt al Casei Albe atribuia aceste afirmaţii circumstanţelor politicii interne cehe. Nu era chiar aşa: motivul e ideologic, o credinţă de nezdruncinat în capacitatea pieţei de a rezolva toate problemele, ceva ce Topolánek şi Klaus au învăţat de la modelul american în ultimul sfert de secol.

Preşedinţia cehă a UE a fost un melanj între încăpăţînarea ideologică moştenită din perioada comunistă şi dezvrăjirea de America. Obama simbolizează în acelaşi timp sfîrşitul mitului Americii ca economie şi societate fără stat şi decepţia în faţa sfîrşitului unipolarismului şi politicii bazate pe forţă şi unilateralismul încarnat de administraţia anterioară. Virulenţa reacţiilor negative ale mass-mediei cehe la adresa discursului lui Obama de la Praga asupra dezarmării nucleare arată confuzia şi dezamăgirea elitelor politice din Europa Centrală, care par a fi ultimii orfani ai lui Bush şi Cheney.

În anii ’60, la Praga rula un film intitulat Muzica lui Marte. În condiţiile în care cele două ţări de referinţă ale modelului liberal anglo-saxon (Statele Unite şi Marea Britanie) sînt lideri în naţionalizarea băncilor şi relansarea economiei prin injectarea masivă de fonduri publice, discursul ceh (şi într-o mai mică măsură cel polonez) asupra nevoii de dereglementare şi asupra ameninţării socialismului “soft” venit din Vest sună (pentru cei care se străduiesc să asculte) ca un ecou îndepărtat al sfîrşitului de secol, ca venind de pe o altă planetă, ca o muzică venită de pe Marte.