Cîteva comentarii la G.M. Tamas

Mi-a făcut plăcere, dragul meu, să propun Dilemei vechi textul scrisorii în care mă amendezi pentru interpretarea trunchiată a sprinţarei tale intervenţii de la Sofia. Cum îţi spuneam şi într-un mail de-acum cîteva zile, scrii atît de bine româneşte, încît, pentru un calofil ca mine, aproape că nu mai contează ce spui. Îmi cer, oricum, scuze, dacă am reprodus inexact spusele tale. Pe de altă parte, oricîte malentendu-uri s-ar aduna între noi, e clar că stăm, cu sau fără ele, pe poziţii disjuncte şi că vom rămîne pînă la capăt în această disjuncţie: tu apărînd cu îndîrjire şi graţie un utopic paradis de stînga, eu bombănind bătrîneşte, dinspre dreapta, nonşalanţa (sprezzatura?) cu care teoretizezi ceea ce, pentru mai multe milioane de oameni, a fost infernul pur. De dragul dialogului, ridic, totuşi, mănuşa.

În beneficiul cititorilor, dar şi pentru că nu am instrucţia ta de specialitate, îţi voi simplifica tezele, străduindu-mă să nu le deformez încă o dată. Pui în lumină două enunţuri pe care le califici drept “contradictorii”: 1) “Socialismul real” n-a fost socialism adevărat, ci o deformare ipocrită, mincinoasă, a teoriei marxiste şi 2) “Socialismul real” a fost aplicarea întocmai a teoriei marxiste, adică a fost socialism adevărat. Eşecul lui practic e, simultan, eşecul teoriei sale şi evacuarea lui din registrul regimurilor politice viabile. Cîteva observaţii rapide: Nu cred că enunţul 1 e, cum spui, formulat înainte de 1989, în vreme ce enunţul 2 apare după 1989. În dezbaterea despre comunism, ele coexistă, mi se pare, de mult. Tu ai o înclinaţie (moderată, dar limpede) pentru enunţul 1, pe care, formulîndu-l, ai mare grijă la cuvinte: vorbeşti de “societăţile de tip sovietic” şi de “sistemul bolşevic”, iar cînd zici “de tip comunist”, pui repede termenul “comunist” între ghilimele. Problema ta este să reduci maximal conotaţia “comunistă” a eşecului. Răul, atîta cît a fost, a fost un păcat “bolşevic” şi “sovietic”. Bolşevicii şi sovieticii au “întinat” – vorba lui Ion Iliescu – comunismul adevărat, l-au compromis, l-au aplicat vicios.

Conform enunţului 1, pe care îl preferi, comunismul nu e infirmat de “socialismul real”, altfel spus nu poate fi epuizat de tribulaţiile lui istorice. Trebuie să i se mai dea o şansă, încă una, iarăşi şi iarăşi, pînă cînd, poate, într-un tîrziu, şi la capătul cîtorva noi hecatombe, va reuşi să-şi arate chipul benefic, generos, “ştiinţific”. Admiţi că enunţul 1 e “simplist”. În schimb, enunţul 2 ţi se pare direct “fals”. A identifica comunismul cu URSS, China, Europa de Est, Gulagul, Canalul, Gherla, Aiudul etc. e la fel de abuziv, pe cît este de abuziv să identifici liberalismul cu crimele belgiene din Congo şi, în general, cu genocidul. Care va să zică, eşti echidistant. Nu poţi fi de acord cu Losurdo sau Canfora (“totuşi mari cărturari”), nici cu cei care “găsesc scuze pentru universul concentraţionar sovietic” (“sovietic” fireşte, căci în celelalte ţări comuniste puşcăriile nu sînt relevante…). Sincer vorbind, eşti prea echidistant pentru gustul meu. A judeca comunismul prin prisma Gulagului mi se pare, orişicît, ceva mai legitim decît a judeca liberalismul prin prisma genocidului. Stalin e, cred, un exponent al marxism-leninismului în mai mare măsură decît a fost Hitler un exponent al lui John Stuart Mill. În ce mă priveşte – aşa cum, probabil, anticipezi – sînt mai aproape de enunţul 2. Pînă una alta, “socialismul real” a arătat aşa cum a arătat şi, de vreme ce, indiferent de contexte locale, de “adaptări” naţionale, de experimente şi scremete de tot soiul, a produs efecte atît de asemănătoare, am dreptul să-i pun la îndoială temeiurile. Nu pot face abstracţie de faptul istoric, în numele unui nimb imperceptibil. N-ar fi nici măcar în spiritul lui Karl Marx.

Cît despre însemnările tale din Post-scriptum, mărturisesc că le-am urmărit cu oarecare dificultate. Nu înţeleg ce vrei să spui definind liderul “conservator” drept un “ludic al stăpînirii fără ţel ulterior”, sau calificînd “stînga eternă”, pe urmele lui Badiou, drept “regim de adevăr”, “un adevăr anti-ierarhic, decentrat, diseminat” etc. Conservatorul ludic? Foarte bine! Ai ceva împotriva lui Churchill? Preferi seria de activişti comunişti care se iau în serios pînă la crimă? Comunismul ca “regim de adevăr”? Nu ţi se pare o ironie? Ce te-a determinat să faci disidenţă împotriva unui “adevăr” atît de “zdrobitor” şi, în plus, “splendid” ca un discurs de Galileo Galilei? Ştiu, o să spui că altul e “comunismul” tău, că vorba eternului Pristanda, “altceva ai tu în sufletul tău”. Losurdo? Badiou? Dă-mi voie să te scandalizez niţel: doi băieţi deştepţi de o prostie compactă. Genul de intelectuali care “trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri”. Nu polemizez. (Viaţa e prea scurtă.) Îi descriu. Rămîn totuşi fidelul tău, plin de o paradoxală simpatie, “duşman de clasă”. Măcar să fi arătat toate conflictele veacului ca fragedele conflicte dintre noi doi.

Cu drag,

Andrei Pleşu