Cît de frică să ne fie de Internet?

Constantin Vică: Cred că ar trebui mai întîi să lămurim conceptele. Despre ce vorbim cînd vorbim despre privacy? Din păcate, limba română nu oferă o traducere adecvată pentru acest concept: poate fi vorba şi despre intimitate, dar şi despre reprezentarea fiecăruia ca persoană, identitatea şi reputaţia sa, “ceea ce vrem să se ştie despre noi”. În franceză termenul este tradus prin vie privée (“viaţă privată”), iar în germană prin Privatsphäre – sferă privată. Odată cu web 2.0, sau web-ul interacţiunii sociale, plin de reţele sociale ca Facebook sau hi5, mash-up-uri, Google Street View, baze de date imense etc., am asistat şi la schimbarea unei reguli ontologice: dacă în anii ’90 anonimitatea era regula acestui mediu, în 2010 performarea identităţii a devenit aproape o normă (dogmatică?). Facebook, dar nu numai, a contribuit la această schimbare. Discursul anarho-libertarian al anilor ’90 este înlocuit cu unul al profilului: ce profil ai online, cine eşti, ce vrei, cum se raportează ceilalţi la tine, ce vor să afle ceilalţi despre tine. Totuşi, despre ce vorbim cînd ne gîndim la privacy în mediul online? Am în vedere datele personale (informaţii personale, cum ar fi data naşterii, CNP/Social Security Number etc.) pe care le colectează statele şi companiile în tranzacţiile pe care le facem. Pentru acestea există o legislaţie dezvoltată, mai ales în statele occidentale. Există un alt tip de date pe care aproape toate website-urile le colectează (prin cookies, prăjiturele otrăvite aruncate în calculatoarele noastre) în scopuri de marketing. Astfel, Google sau Yahoo! ştiu unde eşti, ce ai mai vizitat, cît stai online etc. şi îţi pot “direcţiona” reclame, informaţii, stilul de viaţă.

Cristian Ghinea: Eu găsesc paradoxal următorul aspect: oamenii sînt de-a dreptul obsedaţi de privacy atunci cînd e vorba de stat sau de companii care le-ar putea invada această sferă privată şi, în acelaşi timp, îşi expun ei înşişi de bună voie sfera privată intruziunii celorlalţi. Îţi dau exemple, ca să înţelegi mai bine la ce mă refer. Ştii scandalul din jurul directivei europene poreclită de presa românească “Directiva Big Brother”, care între timp a fost declarată neconstituţională de Curtea Constituţională din România. Am făcut o cercetare despre povestea acestei directive împreună cu Oana Tănăsache, urmează să publicăm la toamnă această poveste, dar Oana scrie cîteva ceva într-un articol separat de la temă, deci nu intru aici în toate amănuntele. Dar, redus la esenţial, poliţia şi serviciile secrete care au susţinut această directivă argumentează cu investigaţiile de după atentatele din Madrid şi Londra, spunînd că a fost esenţial pentru ei atunci să poată reconstitui reţelele sociale ale suspecţilor, adică cu cine au vorbit la telefon, cu cine au schimbat e-mail-uri. Din aproape în aproape, au reconstituit gruparea teroristă. Din această logică, s-a ajuns la o directivă europeană prin care statele obligă companiile de comunicaţii să nu şteargă datele astea, adică, pe o perioadă anume, procurorii şi poliţiştii să poată întreba companiile cu cine a vorbit X, cu cine a schimbat e-mail-uri Y. Două precizări importante: accesul la aceste date se face doar cu mandat şi doar pentru anumite infracţiuni grave, de gen terorism sau răpire. A doua precizare: ne referim doar la datele privind comunicaţiile (numere apelate, adrese de e-mail), nu la ascultarea convorbirilor sau acces la conţinutul e-mail-urilor. Deci poliţiştii încearcă să reconstituie reţele sociale ale suspecţilor. Lumea se indignează, au fost campanii la nivel european cu milioane de semnături împotriva acestei directive, Curtea Constituţională din Germania a respins-o, la fel şi cea din România. Eu înţeleg această indignare, e legitim să fim bănuitori faţă de stat, chiar cînd el încearcă să prevină un rău mai mare. Totuşi, găsesc ironic că, dacă poliţiştii încearcă să refacă post factum nişte reţele sociale, sîntem atît de panicarzi, însă, în acelaşi timp, ne băgăm singuri în nişte reţele de socializare online destul de transparente.

Înţelegi paradoxul? În afara Internetului sîntem uşor isterici, chiar atunci cînd lucrurile sînt serioase, cum e terorismul, dar pe Internet facem acelaşi lucru de bunăvoie, ne afişăm reţelele sociale. Un alt exemplu al aceluiaşi paradox: camerele de supraveghere de la Londra. Mărturisesc că nu m-au deranjat deloc, ba chiar îmi plăcea ideea că, în jungla urbană care au devenit oraşele de azi, există locuri publice, multe în Londra, unde mă simt protejat pentru că alţii se ştiu filmaţi. Şi vorbim de spaţii publice. Înţeleg indignarea oamenilor şi nenumăratele articole îngrijorate despre Big Brother-ul de la Londra (trebuie să recunoşti că metafora asta s-a uzat, orice prostie devine azi “Big Brother”), e bine ca statul să se simtă mereu controlat de opinia publică. Pe de altă parte, această indignare devine paradoxală atunci cînd vezi cîte imagini şi fotografii cu ei înşişi pun oamenii de bună voie pe Internet, (YouTube, Flickr, Facebook), ne arătăm singuri lumii, din sfera privată, tocmai cînd sîntem indignaţi că ne filmează statul, în sfera publică.

CV: Nu cred că e vorba de un paradox, dar cu siguranţă există o asimetrie: mai multe studii arată că oamenii dau drumul mai uşor informaţiilor personale în mediul online decît offline. Dar asimetria se păstrează şi la alt nivel: dacă pe web alegem să ne expunem, prin reţinerea datelor de trafic şi prin supravegherea prin CCTV sîntem aleşi, fără voia noastră (şi pe web putem fi expuşi fără voia noastră). Eu văd două categorii diferite în reţinerea datelor de trafic, de conexiune, şi supravegherea prin camere video. Limitările legii în prima categorie lasă impresia că totul e sub control. O problemă e tocmai aceasta: nimic nu e sub control, aşa cum poliţia poate avea acces la acele date (uneori cu scopuri pozitive), oricine altcineva priceput tehnologic poate avea acces. Ele sînt accesibile. O a doua problemă este cea a raţionalităţii, în două sensuri: primul – e rezonabil ca o persoană să fie monitorizată fără nici un control direct asupra datelor, fără feedback? – şi al doilea – e raţional să strîngi atîtea date în loc să te concentrezi pe suspecţi? Chiar, de ce mai plătim de la buget atîtea servicii secrete cînd totul e transparent, nu mai există secret?

Politica de confidenţialitate a RATB

În privinţa camerelor de supraveghere am două contra-argumente. Primul, de origine libertariană: statele care opun siguranţa generală (a poporului, a naţiunii) vieţii private deschid calea totalitarismului. Nu poţi opune privacy şi security, libertatea înseamnă control al informaţiei (fundamental pentru autonomie) şi siguranţă. Accentul pus pe una în defavoarea alteia duce la anularea ambelor. Discursul securitar (reinventat sub George W. Bush) induce panica, frica şi suspiciunea, care destabilizează viaţa comună şi spaţiul public. Al doilea contra-argument e al Panoptikon-ului: extinderea supravegherii din mediile de risc (e.g. închisori) în spaţiul social deschis îl transformă pe acesta în mediu de risc (în care agresiunea e aşteptată, nu cooperarea). Sîntem toţi reduşi la acelaşi nivel de monitorizare, sîntem toţi virtuali suspecţi. Recunosc, fac parte din categoria celor pe care camerele de supraveghere îi intimidează. Există şi categoria celor care se simt confortabil. Dar cît de confortabil să te simţi cînd aceste dispozitive te expun unor necunoscuţi care nu pot fi controlaţi, cînd nu doar statul controlează, ci mii de entităţi? De fiecare dată cînd urci într-o maşină RATB sau cobori la metrou eşti dublu supravegheat: prin camere şi prin portofelul electronic. Conjuncţia acestor două tehnologii poate dezvălui despre tine mult mai mult decît vrei. Se pot face abuzuri nu neapărat de către instituţie, cît de către vreun agent de securitate care începe să urmărească persoane cu scopuri inimaginabile nouă! Iar pe site-ul RATB nu aflăm nimic despre politica lor de confidenţialitate, cu toate că manipulează foarte multe informaţii personale. Chiar nu am nici o încredere în RATB, nu sînt în stare să asigure transportul, de ce să mai vorbim de siguranţa datelor?

Sînt de acord cu tine că metafora Big Brother s-a tocit în ultimul hal. Dar ea nu vine niciodată singură, ci la pachet cu metafora kafkiană a Procesului! Şi dacă totul e plasat sub discursul antiterorismului nu facem decît să amplificăm răul pe care noi, occidentalii, ni l-am făcut singuri, lăsînd personaje dubioase ca Bush sau ca Putin să declare războaie antiteroriste doar pentru că politicile statelor lor au stîrnit valul antioccidental.

CG: Of, sînt atît de multe provocări la care aş vrea să răspund, începînd cu aceasta ultima, în care dubiosul Bush şi Occidentul sînt de vină pentru terorism, altfel lumea era aşa un loc paşnic, liniştit şi cuminte pînă să o strice Occidentul, iar terorismul e doar un răspuns la nişte politici proaste. Caz în care înţeleg că Obama ne va mîntui de problemă, doar e atît de simplu.

Însă nu e cazul să intrăm în amănunte, cred că cititorii şi-au făcut o idee despre ce ne separă, despre opinia mea că paranoia antistat în domeniu este nejustificată şi opinia ta că statul trebuie pus la colţ şi că orice supraveghere e proastă. Trec deci la o altă temă, de la date personale la viaţa pe Internet. Am întrebat cititorii Dilemei vechi de pe Facebook cîteva chestiuni la temă şi unul dintre ei mi-a trimis un episod din South Park care mi s-a părut fantastic, episodul cu Facebook. În care un puştiulică ajunge să se bată cu propriul avatar şi apare întrebarea: cine este mai puternic, omul real sau imaginea sa din Facebook?

CV: Obama e varză, l-a depăşit Lady Gaga la număr de fani pe Facebook! Nu ne va mîntui nimeni de nimic. Nu susţineam că Bush sau Putin (aveam în minte ultimele atentate din metroul moscovit, împînzit de camere de supraveghere) sînt de vină pentru terorism, ci că politicile lor externe cu iz imperialist au amplificat aversiunea faţă de lumea noastră, aversiune a cărei istorie e foarte lungă. Ambii au folosit “ameninţarea teroristă” (şi) cu scopul de a restrînge autonomia cetăţenilor SUA şi ai Federaţiei Ruse.

“You have 0 friends!” e un episod de colecţie, indiscutabil. În acel episod există un copil care nu are nici un prieten online şi e foarte trist. Şi un altul care se luptă cu profilul său, cu persona sa. Aici se bat teorii cap în cap: unele susţin identitatea dintre persoană şi reprezentarea sa online (prin avatar, prin fotografii personale, prin preferinţe etc.), altele care nu pun semnul egalităţii, ci susţin că indivizii sînt o mulţime de “roluri”, au identitate plurală. Înclin spre a doua: performăm o anumită identitate online, care se schimbă în timp, ca şi părţi din persoana noastră din lumea corporală, fizică. Dar nu sîntem identici eu, contul meu de Facebook şi adresa mea de Yahoo!. Sînt părţi ale persoanei mele, extensii în digital, nu mă pot echivala cu sau reduce la ele. Prin ele satisfac un rol social. În episodul acela e interesant de urmărit (Eric) Cartman, cel care face din Facebook platforma sa de comunicare şi spectacol – are propriul videocast. Pe Cartman îl găsim în tot marketingul online, în toţi vizionarii despre puterea reţelei şi cît de important e să fim conectaţi, în toţi cei care vor să scoată bani din web; Cartman nu are nici o limită între public şi privat, de aceea ajunge la ultimul stadiu al autoexpunerii: Chatroulette.

Ajungem astfel la problema dezvăluirii: cît vrem să se ştie despre noi, cît e rezonabil să considerăm act privat într-o reţea socială (căutăm limitele), cît control avem asupra acestor reprezentări cînd ele nu sînt puse la dispoziţie de noi. Acestea intră sub umbrela numită de Jonathan Zittrain Privacy 2.0 sau sfera privată în mediul public. Umbrela mai poartă şi alte nume: managementul identităţii (horribile dictu…) sau construcţia reputaţiei. Uneori se ajunge la cazuri-limită, cum a fost cel din 2008, cînd un tată musulman din Arabia Saudită şi-a ucis fiica doar pentru că era pe Facebook. Un alt aspect al sferei private luat tale quale din mediul scris este cel al secretului corespondenţei.

Cine şi cum negociază sfera privată în reţea?

Nici provider-ul de Internet, nici statele sau alte entităţi nu trebuie să primească dreptul să inspecteze pachetele de informaţie care circulă în reţea. Din păcate, acest deziderat pare acum utopic. Dacă aş fi un liberal clasic, aş zice că autonomia persoanei e imposibilă fără privacy. Dacă aş fi un comunitarian aş accepta că privacy nu e un drept universal, ci o contingenţă care depinde de cultura politică a societăţilor date. Nici una dintre direcţii nu spune totul: chiar şi în reţea, autonomia personală e necesară, dar mai ales în reţea sfera privată se negociază continuu.

CG: Dar cum se negociază? Şi între cine? Aici trebuie să adresez o nemulţumire de nepriceput. Cred că apare o discriminare practică serioasă între cei care se pricep la jucăriile astea de pe net şi ceilalţi. Există oameni, ca mine, care nu le au cu tehnica şi care se văd mereu expuşi intruziunii unora care se pricep. Cînd am aflat că există un program prin care cineva îmi poate monitoriza Yahoo Messenger am fost şocat, la fel cu spargerea parolelor de e-mail, din ce aud a devenit banal pentru cine se pricepe la partea tehnică. Deci, cum pot negocia eu, cum zici tu, sfera privată în mod real, cînd pe Facebook e atît de complicat să-mi aranjez opţunile de privacy, cînd pe Messenger pot fi verificat, pe e-mail pot fi violat, şi nu de către stat, ci de către semeni care sînt mai pricepuţi decît mine, şi care nici măcar nu au impresia că fac vreun rău, se joacă. Am auzit cazuri de mici mizerabili care cred că se joacă, că doar este Internet, nu e nimic serios acolo, nu? Deci, cine şi ce negociază?

CV: Nemulţumirea ta e justificată. La orice salt tehnologic apar cei care se pricep şi cei care nu. Desigur, tehnologiile comunicării şi informaţiei sînt inteligibile şi explicabile aproape oricui, ele se învaţă (acum există şi probă de competenţe digitale la Bac). Dar va rămîne întotdeauna o “fractură digitală” între experţi şi neofiţi. Citeam de curînd despre faptul că în era digitală cunoaşterea acestor tehnologii şi aplicaţii e o obligaţie morală şi socială. Profesorul Solcan, într-un articol, observa două etici pe care le poţi urma: cea cuminte (“doar folosesc tehnologia, nu încerc s-o schimb”) şi cea meşterească (orice nou device, nouă maşină, e un spaţiu de joacă şi experiment, cu riscul erorilor, din care înveţi). Cineva îţi poate monitoriza Yahoo Messenger sau îţi poate sparge adresa de corespondenţă electronică doar dacă sistemul pe care lucrezi e nesecurizat. Desigur, cei mai buni hackeri pot deschide orice secret din reţea, dar nu toţi puştanii. Problema e adîncă: folosim sisteme lipsite de siguranţă şi control totale (sînt imposibil de realizat tehnic) pentru a permite dezvoltarea şi inovaţia.

Generativitatea mediului online, de care scria Zittrain, e ca un pharmakon: poate fi otravă sau leac, venin sau remediu.

Designul tehnologiei web, prin natura sa, permite transferul de informaţie cu costuri zero, duplicarea etc. Dacă vrem o protecţie totală a comunicării nu putem să o realizăm uşor online. Conectarea la Internet e voluntară, poate că trebuie să ne asumăm limitele acestui mediu. Dacă vrem siguranţă totală, învăţăm: criptăm canalul de comunicare, nu trimitem nimănui mesaje personale, surfăm online anonim (nu permitem nimănui să preia date despre noi), avem propriul server de e-mail şi folosim multe proxy-uri prin care să ne “pierdem urma”, nu facem tranzacţii online. Se poate, dar pierdem avantajele mediului. E ca şi cum ai trimite o scrisoare cu un avion invizibil, care se şterge singură după ce e citită. Nu e fezabil, dar e posibil. Fezabil e să folosim sisteme de operare rezistente atacurilor (e.g. distribuţii de Linux), să avem servicii de comunicare securizate şi criptate (în care compania îşi asumă riscul şi plata daunelor) şi să accesăm (fără a permite stocarea de cookies) doar website-uri “curate”.

CG: Ei, uite, eşti un reprezentant tipic al castei celor care ştiţi cum e şi cu ce se mănîncă tehnologia şi nu ai nici un fel de empatie faţă de neofiţi. Mărturisesc că sînt multe cuvinte în paragraful de mai sus pe care nu le înţeleg. Deci, eu mă plîng că, mai mult decît de stat, mi-e frică de indivizi care se pricep mai bine la violarea de privacy, iar tu zici ceva de genul: “Dragă Cristi, dacă nu vrei să rişti nu ai decît să foloseşti proxy-uri şi distribuţii de Linux sau să nu mai foloseşti deloc Internetul”. Foarte ajutător! Dar eu habar nu am ce e ăla proxy şi nu am văzut în viaţa mea cum arată Linux, poate fi foarte bine o pisică în ceea ce mă priveşte, cam aşa îi e numele. Adică ştiu că e o alternativă la Windows, dar nu l-aş recunoaşte dacă l-aş vedea. Mai mult chiar, îmi susţin dreptul meu de a nu şti, de a considera povestea asta cu Internetul ca şi motorul de la maşină, nu trebuie să ştiu cum e făcut ca să merg cu maşina, nu trebuie să ştiu Linux ca să folosesc Internetul. Consideră-mă mofturos, dar mai am multe de citit despre istoria Romei şi viaţa e prea scurtă să învăţ Linux şi proxy, OK? În condiţiile astea, Finlanda tocmai a dat o lege că accesul la Internet este un drept al cetăţeanului. Înţeleg că aceasta este direcţia: statul îmi va recunoaşte mie, habarnistului patetic şi atehnic Ghinea, dreptul la acces la net. Iar eu intru acolo şi sînt vulnerabil în faţa ălora care ştiu ce e ăla proxy. Ştii ce concluzie trag de aici? Vreau legi. Legi dure, care să mă apere. Să văd băieţi din ăia care sparg e-mail-ul în joacă la puşcărie. Să văd poliţişti pe net care scot chitanţierul de amendă cînd primesc spam şi tot aşa. Vreau Internetul la fel de reglementat cum este şi viaţa reală. Altfel, ce spui tu e ca şi cum m-ai sfătui: poţi să ieşi pe stradă şi dacă vine unul cu un bolid spre tine cu 200 km la oră, nu e nici o problemă, învaţă să sari repede şi sus. Sau nu ieşi pe stradă. Hai, aveţi milă şi de noi, voi ăştia cu proxy în buzunar.

CV: În ce mă priveşte, GNU/Linux chiar e o pisică (chiar dacă mascota lui e pinguinul Tux), care toarce frumos şi apără casa de spiritele rele! Există multiple scenarii fezabile pentru tine, prin care să-ţi aperi your privacy cu costuri de timp mici, cu o cunoaştere care se poate dobîndi în cîteva ore, cu instrumente gratuite. Internetul e compus dintr-o mulţime de comunităţi de cunoaştere: nu trebuie să ştii de la început nimic, pentru că poţi să afli de la ceilalţi, apropiaţii tăi. Web-ul e un pharmakon tehnologic, veninul are aceeaşi reţetă cu leacul.

Scenariul complicat al mega/para/supra/criptării propus mai sus e nefezabil celor cărora comunitatea neo-luddită le face cu ochiul. Maşina cu aburi a învins luddiţii secolului al XIX-lea. La fel va face şi maşina electronică; nu te duce cu ei, Cristi! Există alte moduri, simple, de a te proteja. E ca-n viaţa sexuală: în funcţie de vechimea şi intensitatea relaţiei foloseşti alte metode de protecţie. Şi protecţia înseamnă altceva.

Totul e foarte simplu, mai ales că statul e de partea ta. El a hiper-reglementat Internetul. În primul rînd, toate legile offline se aplică şi în online. Plus cele specifice pentru comunicarea electronică. Cum statul nu-ţi poate garanta că vreun angajat mai zelos de-al Poştei nu va citi corespondenţa ta (dar te protejează în cazul în care o face, e un drept constituţional), la fel nu poate garanta că puştanul plătit de PSD nu o să-ţi spargă e-mail-ul. Nu eşti vulnerabil by default, ci apărat legal de stat: puştanul, odată descoperit, e un criminal informatic şi-l vor trimite la Rahova. De la comerţ electronic la date personale totul e reglementat. S-au dat deja amenzi pentru spam, situaţia e sub control. Dacă-i ceri statului să te apere fără să fii atacat, să facă Internetul un mediu 100% sigur, e ca şi cum i-ai cere să-ţi mute un poliţist acasă. China a reuşit. Şi de ce să aştepţi să fii atacat, cînd putem împreună, prin standarde şi dialog (ca acesta), să facem improbabil atacul?

Nu accept determinismul tehnologic care susţine că nu mai ai nici un drept de privacy, că privacy nu mai e o normă socială, că gata, sîntem toţi conectaţi la tot, informaţia e fluxul care ne-a înghiţit, Internetul e o memorie colectivă periculoasă. Prefer să cred, poate utopic, că partida încă se joacă, iar jucătorii sînt din ce în ce mai buni.