Cine l-a creat pe Ratko Mladici?

Era 5,30, în dimineaţa zilei de 26 mai, dar un bătrîn din Lazarevo, Serbia, era deja treaz şi gata să părăsească locuinţa. Cu o seară înainte îşi adunase toate documentele şi medicamentele şi le pusese într-o pungă de plastic. Ştia că, acolo unde mergea el, nu va mai avea nevoie de ele. A sărit peste micul dejun şi s-a aşezat, aşteptînd. Cînd a sosit poliţia, nu şi-a ascuns identitatea şi le-a înmînat cartea de identitate de mult expirată, cu numele lui real, Ratko Mladici, născut în 1942. Apoi, şi-a scos portofelul, a privit pentru ultima dată fotografia cu familia lui, şi le-a dat-o şi pe aceasta. “Voi aţi ucis-o”, i-a spus el poliţistului, arătînd spre fotografia Anei, fiica lui în vîrstă de 23 de ani. “Nu, nu noi”, i-a răspuns calm poliţistul. “Ştiu că nu aţi fost voi”, a zis Mladici. “Dar mai ştiu şi cine a făcut-o şi de ce.” Pe urmă, în timp ce poliţiştii îi căutau prin modesta-i casă, a vorbit despre mama lui, Stana, despre educaţia sa la Academia militară, despre viaţa sa dinainte. După o vreme, au părăsit casa, Mladici fără cătuşe, şi s-au urcat în maşina de poliţie care aştepta afară.

Cel puţin asta a spus presei sîrbe un martor oficial din Lazarevo. S-ar părea că Mladici ştia nu doar data exactă, ci şi ora la care poliţia urma să vină să-l ia. Arestarea sa a fost orice altceva, numai noroc nu. Conform presei, Mladici a făcut o înţelegere cu autorităţile: se va preda singur, dacă o parte din recompensa de 10 milioane de euro stabilită de guvernul sîrb va ajunge la familia lui, iar arestarea sa va fi discretă şi el nu va fi încătuşat. Primele fotografii cu el intrînd într-un tribunal din Belgrad înfăţişează un bărbat ca oricare altul, cărunt, uşor cocoşat, purtînd o şapcă de baseball. În perioada cît a fost fugar a suferit cel puţin două atacuri cerebrale, şi a avut şi alte probleme de sănătate. Toate acestea după sinuciderea fiicei sale Ana, în 1994. Se spune că ea nu şi-a putut ierta tatăl pentru ce făcuse în Bosnia; el a crezut întotdeauna că ea fusese ucisă de duşmani.

La 69 de ani, el arată mult mai bătrîn, umbra celui care fusese odată – comandantul arogant, crud şi cu privirea rece al forţelor sîrbe din Bosnia. A reuşit să scape de justiţie vreme de 15 ani, deşi întrebarea care rămîne este dacă s-a ascuns într-adevăr sau a fost protejat de cineva sus-pus. După spusele fostului şef-adjunct al securităţii de stat, Zoran Mijatovici, care a condus arestarea şi extrădarea lui Slobodan Miloşevici din 2001, Mladici ar fi putut fi arestat mult mai devreme, spre exemplu, odată cu Miloşevici. Dar nu a existat dorinţa politică, mai ales după ce a devenit preşedinte Vojislav Kostunica, spune el într-un interviu pentru B92. În viziunea lui Mijatovici, serviciile secrete nu puteau acţiona legal împotriva unui ofiţer al armatei activ: aceasta era responsabilitatea securităţii militare. El admite că Mladici era protejat de prietenii săi din armata sîrbă. Evident că Mladici s-a simţit în siguranţă; spre deosebire de Radovan Karadzici, el nu şi-a asumat niciodată o identitate falsă. Abia după 2001 s-a ascuns – sau, mai bine spus, a dispărut de pe radar. Ştiau autorităţile unde anume, astfel încît să acţioneze abia acum? Bineînţeles că nimeni nu este dispus să confirme asta. Totuşi, modul în care a fost arestat, fără să opună rezistenţă, oferă credibilitate acestei teorii.

Pare că pragmatismul politic a învins, într-un tîrziu, în Serbia. Deşi preşedintele Boris Tadici a fost primul care a negat că arestarea lui Ratko Mladici ar fi avut de-a face cu dorinţa Serbiei de a deveni candidată la statutul de membru al UE, foarte puţini sînt cei care cred că arestarea a fost o pură coincidenţă. Conform sondajelor de opinie, majoritatea sîrbilor cred că, de fapt, a fost un schimb. Duminică seara, cîteva mii de radicali au ieşit pe străzile Belgradului să protesteze. Numărul lor ne dă o idee despre cît de puţin sînt preocupaţi cetăţenii de rînd de soarta lui Mladici. Ar mai putea fi un erou pentru jumătate dintre ei – după cum arată sondajele –, dar aceştia nu sînt pregătiţi să iasă şi în stradă pentru el. Cu toate acestea, arestarea sa este cu siguranţă importantă şi simbolică la mai multe niveluri, nu doar pentru Serbia. Este un mesaj: crimele de război nu dispar şi dreptatea trebuie înfăptuită. Este important ca semn al respectului pentru cei morţi – şi, chiar mai mult, pentru cei care se află în viaţă: pentru acei sîrbi, musulmani şi croaţi care trebuie să continue să convieţuiască. Reprezintă, de asemenea, şi un gest politic al guvernului sîrb, îndreptat spre închiderea acelui capitol din istorie şi înaintarea spre un viitor comun în UE. Vîntul schimbării a bătut acum un an, cînd parlamentul sîrb a votat “Declaraţia de la Srebenica”, care condamna atrocităţile comise împotriva bosniacilor, exprimînd sincere condoleanţe şi cerînd iertare, recunoscînd astfel implicarea sîrbească în războiul din Bosnia.

Ratko Mladici va fi judecat într-o sală de tribunal – singurul mod în care se poate determina dacă un individ este vinovat sau nevinovat. Dar, ca şi în cazul altor criminali de război, se rezumă totul la vina sa individuală? După războaiele groaznice care au devastat fostele republici iugoslave Bosnia, Croaţia, Kosovo, lăsînd în urmă cel puţin 100.000 de morţi şi 1 milion de oameni fără adăpost, poate procesul lui Mladici să încheie această poveste? Există ceea ce se numeşte responsabilitate colectivă politică? Aceasta este întrebarea pe care o evită toată lumea. Cu siguranţă este imposibil să vorbim de vina colectivă a unei populaţii întregi, fie că este vorba despre sîrbi sau despre oricare altă naţiune. Dar pot cetăţenii din Serbia (sau Bosnia sau Croaţia) – care au votat în repetate rînduri pentru lideri naţionalişti, care i-au implicat în războaie distructive – să creadă că ei nu au avut nici o contribuţie la transformarea lui Mladici într-un criminal de război? Nu există nici o instanţă de judecată care să-i judece – alta decît istoria şi propria lor conştiinţă. Este un paradox că tocmai Mladici le-a reamintit de rolul lor în măcelul pe care le-ar plăcea atît de mult să-l uite.