Alger, în căutarea unei mişcări

Sofiane Chebouki a intrat în comă profundă la secţia de arsuri grave a spitalului din Annaba, al treilea oraş ca mărime al Algeriei, aflat la cîţiva kilometri de graniţa tunisiană. “80% din suprafaţa corpului prezintă arsuri de gradul doi sau trei. Mai multe din organele sale vitale au fost şi ele atinse de foc”, informează cu conştiinciozitate medicii care îl îngrijesc în nişte condiţii greu de imaginat. Sofiane este o nouă victimă a traiului în Algeria. Are 25 de ani şi “a încercat să se autoincendieze”. Aceasta este formula preferată de presă: “încercare de a se autoincendia”. Însă detaliile despre această voinţă spectaculoasă de a sfîrşi cu propria viaţă se regăsesc în cadrul rubricii “Pe scurt” în cotidianul El Watan.

Viaţa unui alt tînăr, un licean de 16 ani, a fost pe punctul de a se curma, în urma unei tentative de a-şi da foc, în interiorul liceului, în comuna Taher de lîngă Jijel, un oraş din est, la fel de spectaculos ca şi Annaba, situat între coasta Mediteranei şi munţi. “S-a stropit cu benzină înainte de a-şi da foc…”

Autoincendierea a devenit în Algeria noua modalitate de a-ţi exprima deznădejdea faţă de viitor. Întreaga lume este luată drept martor, prin intermediul telefoanelor mobile. Însă, înainte ca aceste imagini ale flăcărilor fatale să facă înconjurul lumii, ele fac, într-o primă instanţă, turul Algeriei. Totuşi, nu fac prea mare vîlvă, nici măcar nu ajung pe prima pagină a ziarelor, dînd astfel apă la moară simpatizanţilor regimului, care repetă “Algeria nu este Tunisia”. Şi, într-adevăr, Algeria nu este Tunisia, în pofida a ceea ce promovează propaganda, nu pentru că se trăieşte bine în această ţară, ci pentru că flăcările infernului ne-au devenit într-atît de familiare încît ele sînt deja doar un alt fapt divers.

200 000 de oameni au murit, din 1991 pînă azi, în masacre, violuri în serie, maşini-capcană – un război civil, fără nume, fără chip, un război al umbrelor, fără eroi, fără călăi, numai cu victime. Victimele cui? Legea interzice o asemenea întrebare, iar orice persoană care riscă să întrebe acest lucru în public este pasibilă de a ajunge în faţa tribunalului. Această lege se numeşte, fără glumă, “Carta pentru pace şi reconciliere naţională”. Sîntem provocaţi de o nouă generaţie care “încearcă să îşi dea foc”, deşi nici nu am terminat pansarea rănilor anterioarei generaţii de sacrificiu.

La fiecare 20 de ani, o generaţie o alungă pe cea precedentă şi inventează noi arme pentru a-i acuza pe dictatorii care ne ard încet timpul vieţii noastre. După acei kamikaze din anii ’80, îi avem acum pe “cei care se autoincendiază”, ca şi cum Algeria a devenit o imensă manga, inventată de spiritul demoniac al unui meşter al torturii chinezeşti care, zi după zi, vă hărţuieşte conştiinţa şi vă transformă corpul în nişte simple bucăţi de carne suferinde. A muri devine astfel doar o altă modalitate de a fugi. A fugi, precum harragas.

Harragas se numesc cei care îşi încearcă norocul traversînd Marea Mediterană în bărci improvizate. Harragas s-ar putea traduce ca “cei care ard frontierele”. Focul, deci, nu ne mai sensibilizează, însă nu pentru că nu am mai avea suflet, ci pentru că avem prea multe amintiri. A trăi sub o dictatură este un travaliu zilnic, epuizant şi umilitor. Şi totuşi, fiecare generaţie care intervine pe scena publică, politică, rămîne dominată de foc: ea renaşte din cenuşa generaţiei precedente. Dezminţind de fiecare dată afirmaţiile acestor orbi care stau închişi în bulele lor – oameni politici, specialişti pe problemele tinerilor, jurnalişti, toţi aceştia analizează în cadrul comentariilor lor, în saloanele din Algeria sau din alte ţări, şi se întreabă “Dar ce aşteaptă algerienii pentru a se pune în mişcare?”. Din contră, algerienii se mişcă. De fapt, ei nu încetează în a se mişca. Manifestaţii, greve, arestări – o lume a anonimilor fără partid, apăraţi doar de umanitatea lor, dar care se regăsesc zi de zi pe străzi. Ei formează o rezistenţă incredibilă, opunîndu-se în acest fel voinţei puterii de a-i reprima prin intermediul loviturilor de baston, al grenadelor lacrimogene, al tancurilor pe care tinerii le numesc azraine, adică diavolul. În vreme ce tunisienii ocupau străzile, zeci şi zeci de algerieni făceau acelaşi lucru în întreaga Algerie, pentru a-şi acuza regimul. Pneurile din baricade nici nu au avut timp să ardă complet că guvernul a găsit deja explicaţia, a pus în mişcare propaganda, a transformat aceste manifestaţii politice în manifestaţii “împotriva creşterii preţului la ulei şi la zahăr”. Altfel spus, ei traduc într-un limbaj politicos ceea ce proclamă în buncărele lor: “naţiune de cerşetori pe care îi ţinem în frîu prin stomac”.

M-am întîlnit cu aceşti tineri la Bab El Oued, în Belcourt, iar ei reformulează această politeţe într-o ură fără margini. Se simt insultaţi de această lectură simplificatoare: “Nici măcar nu ştim cît costă o sticlă de ulei”; ei manifestă tocmai pentru a reaminti că există, că sînt acolo. Acolo, pur şi simplu, în viaţă, în picioare, în ciuda arsenalului represiv care le înconjoară balcoanele, ferestrele, viaţa lor de zi cu zi. “Ei doar ne rănesc” – încă mai spun tinerii, avînd conştiinţa ascuţită ca o lamă de argint. Numai în cartierul în care aceştia se întîlnesc, există trei comisariate şi camere de supraveghere la fiecare colţ de stradă. Universul este deci unul carceral, cu supraveghere sofisticată, fără a mai pune la socoteală poliţiştii deghizaţi în civil, porecliţi hnoucha – “şerpii”. În această lume plină de “şerpi”, ei reuşesc totuşi să se mişte, să-şi facă simţită prezenţa. “Noi sîntem ca nişte vulcani”, mi-a spus unul dintre ei, “din cînd în cînd scuipăm foc pentru a putea respira”.

Ceea ce noi numim revolte sînt, de fapt, manifestaţii politice care sparg pereţii invizibili ce ţin libertatea prizonieră. Acestea permit fiecăruia să îşi extindă bucata lui de trotuar, spaţiul său vital care măsoară doar cîţiva metri, punînd focul între ei şi forţa brută a puterii. În acest timp, nici un preşedinte (şi ţin minte că după anularea alegerilor din 1992, am avut cinci preşedinţi: Chadli, care a demisionat, un Înalt consiliu de stat pentru a înlocui temporar preşedintele, condus de Ali Kafi, care va fi înlocuit, la rîndul lui, de Mohamed Boudiaf, asasinat, apoi de Zéroual, un militar ieşit la pensie care a preferat să demisioneze, apoi, în final, Bouteflika, de 74 de ani, care se află în acest post din 1999), nici un şef de guvern (nici nu îi mai numărăm), nici un ministru, nici un comandant al armatei (pe aceştia nu îi vedem niciodată, deşi, aşa cum ştie toată lumea, ei reprezintă puterea reală în Algeria), deci nici unul dintre aceştia nu riscă să-şi arate aici faţa descoperită.

Miniştrii care se plimbă cu mîndrie la televiziunea de stat, molfăind bilanţuri folclorice, nu au curajul de a se prezenta fizic în cartierele populare, locuri de rezistenţă, de revoltă şi de furie – nu numai locuri ale nefericirii. În Algeria, cei care ne guvernează locuiesc în altă ţară. Militari sau civili, membri ai oligarhiei care prăduiesc această ţară, trăiesc în închisori de aur, cu plajele lor private, cu restaurantele lor transformate în cluburi, iar cartierele lor sînt închise cu garduri de beton şi de fier. Toată ţara este încadrată de baraje, baraje ale poliţiei în oraşe, baraje militare şi ale jandarmeriei în sate.

După ce tunisienii, vecinii noştri de teritoriu şi de suferinţă, şi-au alungat preşedintele, pe Ben Ali, care era modelul dictatorilor noştri, al unei ţări care funcţionează, al cetăţenilor docili, al conturilor bancare generoase; de cînd lumea este cu susul în jos, autocraţii noştri au început să se mişte. Ca şi cum în cîteva zile ar fi putut repara ceea ce au distrus continuu timp de treizeci de ani. Iată-i distribuind cu puţin mai multă generozitate renta petrolieră, promiţînd să rezolve problema şomajului, pe aceea a locuinţelor şi chiar să afirme că “poate” vor ridica starea de urgenţă în vigoare din 1992. Competenţele lor se trezesc în mod subit, nu mai dorm. În mai puţin de două zile, pereţii capitalei sînt acoperiţi de afişe ademenitoare, invitîndu-i pe “tineri” să se prezinte pentru a obţine 30.000 de dinari ca “împrumut fără dobîndă” care îi va transforma pe toţi în antreprenori. Alţi bani aruncaţi pe fereastră.

Guvernul Ouyahia care decisese, fără să gîndească, să sugrume sectorul informal – în care trăiesc şomeri nedeclaraţi şi fără acoperire socială, dar şi oameni de afaceri foarte bogaţi care nu plătesc nici impozite, nici taxe sociale – a făcut un pas înapoi şi este ca şi cum ar fi declarat în mod solemn că nu mai există stat, însă că iubeşte prea mult scaunul pe care este aşezat. Partidele de opoziţie care aşteptau de cîţiva ani legalizarea: uite că două dintre ele au fost brusc recunoscute etc. Republica bananieră se dă în spectacol în toată aroganţa şi incompetenţa sa.

Mai mult, Mouloud Hamrouche, fost şef de guvern, Gorbaciovul nostru ratat, spune acelaşi lucru cînd declară politicos: “După 20 de ani, oamenii au realizat impasul, puterea a pierdut din aura sa de experţi pricepuţi, guvernul are mulţi bani, dar nu ştie cum să îi cheltuiască, nu ştie cum să mobilizeze potenţialul economic al ţării”.

Există 150 de miliarde de dolari în rezerve valutare şi ei nu ştiu ce să facă cu ele… Şi cînd ne informează de ceea ce fac, se lasă mereu cu scandal, corupţie, transfer de bani publici cu miliarde de dolari dintr-odată. Se înţelege astfel reticenţa autorităţilor de a ridica starea de urgenţă, menţinută oficial “pentru a lupta împotriva terorismului”. Un terorism pe care, de altfel, nu sînt capabili să îl oprească: în fiecare zi încă mai mor tineri în Algeria, fără ca “naţiunea recunoscătoare” să le aducă lauri. Un sicriu şi o înmormîntare… Dar tinerii ironizează de mult starea de urgenţă, au ocupat strada sub forma unui complot sporadic, dar cotidian, aşa cum ţînţarii hărţuiesc boii în staule.